Svetlana Cârstean: „Sunt momente în care poți controla și momente în care trebuie să te lași în flux”
Spuneți‑ne, vă rog, cum ați descoperit pasiunea pentru scris.
Întâi a fost cititul și apoi scrisul. Am început să citesc mult și cam orice pe la 11 ani. Povești nemuritoare, romane, clasici în general. Și Frații Grimm, și Andersen, și Zola, și Steinbeck, și Ionel Teodoreanu. Poate de aceea primul reflex a fost să scriu proză, să creez la rândul meu poveste, narațiune. Poezia a venit cu adevărat mai târziu. Ceea ce scriam în liceu și numeam poezie avea legătură doar cu o imagine standard, pe care o primim în școală despre poezie. Vocea mea a venit abia atunci când am scris, în 1993, la 24 de ani, poemul Floarea de menghină, prima mea reacție coerentă față de tot ceea ce trăisem până în acel moment. Atunci am înțeles că vreau un alt fel de literatură. Și așa mai degrabă a venit poezia la mine, nu am căutat‑o eu cu orice preț.
Atunci când ați început să scrieți poezie, ce modele poetice aveați și cum v‑au influențat ele?
Nu am avut cu adevărat modele poetice. Poate sună dezamăgitor, dar așa este. Am spus de mai multe ori că mai degrabă am învățat poezie de la prozatori. De la Radu Petrescu, din jurnalul său intim, de exemplu, din Oblomov, personajul meu alter ego, care și apare în Floarea de menghină, din Proust și Flaubert. Dar la vremea aceea citisem Rimbaud, care rămâne esențial pentru totdeauna, dar și Juventus al Simonei Popescu, și Ieudul fără ieșire al lui Ioan Es. Pop. Două cărți esențiale pentru mutațiile din poezia românească în anii 90. Apoi, spre finalul acelor ani, Dublu CD al lui Mircea Cărtărescu. Și am mai învățat poezie (dar nu teoretic) din teoria literară, pe care o citeam ca pe o ficțiune absolută.
Există o ordine în procesul creativ?
Există o acumulare și un drum care te conduce spre expresie, apoi spre carte. Sunt și puncte de cotitură, intersecții, unde poți schimba cursul lucrurilor. Sunt momente în care poți controla și momente în care trebuie să te lași în flux. Lucrez în câțiva timpi, din care cel mai important, mai întâi, este acesta al acumulării textelor, poemelor, un timp în care poți abandona controlul mai des, urmat de un timp al structurii, al construcției, când organizezi o materie vastă, dar tot scriind. Și la baza tuturor acestor stadii și etape stă jurnalul meu intim, spațiu de stabilizare, acolo de unde decolez și unde aterizez iar, acolo unde un sens mai mare se construiește în timp și am bucuria să îl întrevăd din când în când.
Se spune că prima carte publicată este întotdeauna cel mai dificil de realizat. Este adevărat? Sau procesul creativ este la fel de greu, indiferent de numărul de cărți?
Nu știi niciodată ce surprize îți poate rezerva lucrul la o carte în stadiile mai avansate. Și nu scade efortul doar fiindcă sunt alte cărți în spate. Pentru că de fiecare dată cauți altceva, iar tu nu ești același. Expresia e ca un teritoriu pe care vrei mereu să‑l extinzi și nu vrei să treci exact prin aceleași puncte pe care le cunoști și prin care ai trecut altădată. Tot ce scrii construiește o lume căreia îi duci granițele tot mai departe. Floarea de menghină, pe de altă parte, nu a fost greu de scris, ea a venit pur și simplu. A fost la capătul unor experiențe, al unor acumulări, era într‑un fel gata de dinainte.
După Floarea de menghină, debutul individual din 2008, ați scos Gravitaiie (2015), apoi Sînt alta (Nemira, 2020). La ce lucrați în prezent?
Pregătesc o nouă carte, care e destul de aproape de a prinde o formă finală. Am avut șansa, nesperată aș zice, a unei rezidențe de scris, în noiembrie 2022. M‑am simțit și norocoasă, și onorată să primesc această rezidență din partea librăriei „La Două Bufnițe” din Timișoara. Mi‑am petrecut tot acel timp exclusiv scriind și așa am putut să avansez cu viteza pe care mi‑am dorit‑o. Să spunem că e o carte mai furioasă, poate o carte a epuizării și a renașterii, care vorbește despre lumea de azi, masculinitate și feminitate, bani, productivitate și poezie.
Aveți anumite tabieturi legate de scris? Este vreo condiție obligatorie pentru ca un poet să creeze?
Probabil că singura condiție este să rămână conectat în așa fel, încât să se poată împământa prin poezie. Conectat la ce se întâmplă în interior, la viața lumii din exterior, dar fără a se risipi, și la ceea ce se scrie. Îmi plăcea cândva să scriu doar dimineața, acum am pierdut acest obicei. Scriu oricând e momentul și, oricum, zilnic. Și încerc să reiau scrisul în cafenele, așa cum făceam înainte de pandemie. Acolo, dubla conectare de care ziceam mai sus – și în afară, și înăuntru – e posibilă. Îmi place să fiu printre oameni, rămânând la distanță.
Ce este în prim‑planul poemelor Svetlanei Cârstean, ideea sau emoția?
Mi‑e greu să separ emoția de idee. Ideea devine imediat emoție, intensitate a trăirii, și invers, emoția se zbate să devină gând, concept, idee. Dar dincolo de idee și emoție, atunci când scrii, cea mai importantă e numirea. Cum numești sau ce alegi să numești. Captarea limbajului în plasa ta.
Ce rol are poezia într‑o eră a digitalizării și inteligenței artificiale?
Poezia nu se limitează la epoci, nu se limitează niciodată la „ceea ce e poetic”. Ea ne va lua mereu prin surprindere, va integra tot ceea ce ne‑am imaginat că nu e poetic și chiar ceea ce ne imaginăm că ar putea‑o ucide. Poezia nu depinde de ce face omul în aventura „progresului”, dar nici nu ignoră. Chiar dacă devine invizibilă, ea revine mereu și se impune. Poezia face chiar legăturile între vârste și epoci, ne arată de unde venim, la ce aparținem, ne lasă să rescriem istoria și limbajul, nu ne stă în cale, ci dimpotrivă.
Cum credeți, are poezia în acest moment un public în spațiul românesc?
Există un public de poezie acum în România. Se vede din interesul față de cărți, față de noile titluri. Fenomenul nu e întâmplător. E un public construit de‑a lungul anilor, antrenat treptat să descopere literatura contemporană. Și e meritul în primul rând al poeților care au creat evenimente și formule de promovare, al editurilor de nișă sau mari care și‑au asumat poezia în portofoliul lor, al librarilor. Și, evident, al cititorilor care au fost suficient de curioși să ia din raft cărți de poezie și au descoperit astfel că poezia contemporană e despre ei înșiși și despre lumea asta, în care trăim cu toții acum.
Ce mesaj ați avea pentru tinerii care scriu și care nu au debutat încă, poate neavând curajul să o facă?
Să facă în așa fel, ca atunci când debutează să aibă cel mai bun volum pe care îl pot da ei în acel moment. Să nu se compare cu alții, să nu se lase intimidați, să nu încerce să se alinieze doar ca să nu fie excluși. Altfel, va fi efemer totul. Să nu se grăbească, dar nici să nu ignore puterea publicării și importanța ei pentru propriul scris. Să citească. Mult. Să‑și inventeze traseele personale.
Ați putea să o înlocuiți cu ceva?
Dacă nu ar fi poezia, ar fi tot poezia, dar pe alte căi, sub alte forme.
Cu ce sentiment plecați din Republica Moldova, după întâlnirile și discuțiile cu publicul în cadrul Zilelor Literaturii Române la Chișinău?
De mare bucurie că am avut șansa să fiu aici, pentru acest festival. De redescoperire a orașului și a oamenilor. Cu sentimentul că literatura are aici o casă adevărată, că e de fapt acasă – acel loc unde ești așteptat, dorit și iubit mereu.
Vă mulțumesc!
