Doina Postolachi este o poetă și prozatoare din Republica Moldova. A semnat mai multe cărți de poezie și proză, care i-au adus numeroase premii.
Romanul despre care mi-am propus să vorbesc este Un secret în Los Angeles. Acest roman a fost ales, în 2019, pentru campania Chișinăul citește, la secțiunea – adolescenți. După părere mea, această opțiune nu a fost una accidentală. Organizatorii campaniei, presupun eu, au observat faptul că Chișinăul tinerilor este un Chișinău văduvit de vise. Adolescenții (și nu doar ei) sunt absorbiți de goana după timp, or se pare că și „Timpul fuge de oameni, iar oamenii fug după timp. Pe cât fuge timpul de oameni, pe atâta fug și ei după el” (52). Dar adolescenții secolului nostru fug după timp pentru ce? Pentru a face o postare mișto pe intagram sau tiktok? Sau pentru a nu rata live-urile influencerilor? Aceștia sunt, de fapt, niște mâncători de timp, iar „devoratorii de timp sunt mai cruzi și mai nemiloși decât canibalii”(53). Absorbiți de grija pentru idoli sau nimic, ei nu mai au timp nici pentru vise, nici pentru visuri… căci și nopțile sunt închinate starurilor instagram-iști și tiktok-iști. Starea în care se află Chișinăul tinerei generații amintește de starea în care se află America descrisă de Doina Postolachi în carte: într-o criză de vise, criză de credință, criză de iubire. Romanul vine să ne amintească cât de important este să visăm la propriu și la figurat: „visurile fiecărui om sunt comoara lui”, „sufletul unui om, fără visuri moare” (138).
Avem de-a face cu o carte scrisă la persoana a treia cu un narator omniprezent și omniștient. Un narator care știe cum să facă o infuzie de vise&visuri în sufletele cititorilor. Începând cu primul capitol, suntem invitați în orașul îngerilor. Orașul care dă oamenilor mai mult decât așteaptă ei de la dânsul: „Aici, vin oameni în căutare de vise și găsesc magie. Oamenii vin aici, în căutare de magie și găsesc fericire” (11). În acest Los Angeles al tuturor posibilităților trăiește și Karen, menajeră în hotelul soților Scott, după ce a fost proprietara unei firme de recrutare a menajerelor, la care renunță odată cu moartea soțului său. Karen este împovărată de foarte multe întrebări legate de secretele Los Angelesului. Când se întoarce acasă de la muncă, continuă cu „munca cealaltă, neplătită de nimeni: cea de a-și pune întrebări și de a se obosi să nu le găsească răspunsuri”. Era conștientă de faptul că este înconjurată de secrete și și-ar fi dorit să descopere măcar unul. Asta era, de altfel, una dintre marile ei dorințe. Apoi, își mai dorea să devină scriitoare și să găsească leac pentru nepotica ei – Estella. Asta era marea ei grijă, marea durere – nepoata care nu vorbește. Așa cum Karen are 60 de ani, este preocupată de soarta fetiței de după trecerea ei în neființă. Căci copila nu mai avea pe nimeni. „Fiecare răsărit de soare este o anchetă” pentru Karen (17). Ea își pune noi și noi întrebări legate de succesul ori pur și simplu de soarta unor oameni pe măsură ce îi întâlnește în calea vieții. Ea îi examinează pe toți, fiind conștientă de faptul că există „vieți cu mister și vieți fără”, dar e de datoria fiecăruia să atribuie un sens acesteia, un vis, bunăoară, ca să o încarce de mister, asta ne învață Karen, asta face ea de-a lungul cărții (32).
Fiind în căutarea unei minuni, bătrâna observă minunile care se petre cu alții. Totul pornește de la Ofelia Scott, proprietarea restaurantului la care lucrează. Ea nu putea avea copii. Ambii soți erau în prag de 40 de ani, disperați. La un moment dat, după ce primește în dar o pernă, visează că va avea un băiat și rămâne însărcinată. La o scurtă perioadă de timp, moare doctorul Wesler, la care avea câteva ore de lucru, la fel, în calitate de menajeră. Doctorul era, rareori, surprins zâmbind în viață. Și când a murit era serios. Iar după ce i se pune o pernă sub cap, pe chip i-a apărut un zâmbet de se mirau toți cei care îl cunoșteau, mai puțin nora și fiul lui. Apoi, vrând să o dreseze pe Jessie, cățelușa vecinei pe care o scotea la plimbare, îl descoperă pe Michael Smith, care îi povestește despre magia cu care sunt investite pernele din hotelul pentru câini pe care îl are în curte. Karen găsi imediat legătura între cele trei minuni – perna!, și se lansează în căutarea acestei magii. Află de la Ofelia despre Bianca, fata din România care are un magazin de produse handmade. Bianca îi mărturisește că pernele sunt într-adevăr încărcate cu magie și că ele vin din Spania, de la un băiat pe nume Jorge. Fără a sta pe gânduri, Karen pleacă în Spania unde îl descoperă, în orașul Ștrumfilor, pe Jorge, care nu era surprins de venirea ei, chiar el o chemase, prin vise. Jorge era băiatul făuritor de vise. Băiatul datorită căruia Los Angelesul abunda de succes mai înainte, pe când avea câțiva colaboratori prin care făcea să circule pernele prin America. „Pernele sunt granițele prin care ies în lume visele”, îi explica Jorge. Află, de asemenea, că nici muțenia nepoatei sale nu este una întâmplătoare și că nici succesul scriitoricesc nu e peste munte. Ajunsă la stația terminus a odiseei căutării de mistere, Karen găsește răspunsuri la toate întrebările, dezlegare la boala nepoatei și curaj pentru a scrie. Și asta doar pentru că a știut exact ce anume și-a dorit de la viață!
Un secret în Los Angeles este o carte despre făuritori de vise, vânzători de vise și căutători de vise. O carte care ne cheamă să credem în magie. În propria noastră magia. În magia de care suntem fiecare în parte în stare. Totul este să credem. Să credem în noi sau în omul de lângă noi care visează, care are un vis, o aspirație. E greu?, dar „Cine spune că a fi visător este lucru ușor? Visătorii sunt alchimiștii viselor. Ei transformă visele în visuri și imaginarul în realitate” (150).
