aici în orașul nostru ipotetic
unde cuvintele fac din oameni minuni
rolul tău este să-mi creezi panica
pentru că tu poți
poți fi reglatorul meu de sânge
de circumvoluțiuni
ține bine minte
spațiul acesta hectic de febră
și multă speranță în care numai de asta
pentru că poți
ți-am cedat oseminte
culori
pentru că tu poți
poți muri fără să mori
de asta
în modul cel mai frenetic
te voi împinge în gol cu toată puterea
șapte sute de kilometri
în care mierea
va curge-napoi de la tine la mine
ca niște cuțite
urmate de roți și un mare număr
cu soți
căci numai de asta
ți-am dat un sens
deși
ține minte ce-ți spun
ești cel ce va purta
pijamalele închisorii
și capul meu pe
platou
numai de asta
îți dau titlul ăsta scurt
de erou
numai de asta se joacă muritorii
cu stelele
de asta e vânt
o furtună de îți cad dinții
de asta sunt eu o femeie electrică
care tunde iarba
într-o masă
netă
și strigă după tine
hai
ia și bagă aer în pompa aia până ne faci
de un dor absolut
și nebun
de-o planetă
se mai întâmplă
durerea a lăsat rădăcini peste tot
ca vița de vie
doar mamei îi pot spune șoptit
spune-i să nu mai vie, spune-i să mai vie
cum poți îngropa amintiri
dacă după ce le arunci la groapă
îți amintești groapa
aerul e usturător
frumusețea e de lăsat la apă
ultima dragostea pleacă
pleacă așa cum vine teroarea
pleacă și doare
ochii mei scot fibrele din covoare
pe la alte case se trântesc uși
de sărbătoare de bucurie
doar mamei îi pot spune șoptit
spune-i să nu mai vie, spune-i să mai vie
sunt într-un alt anotimp
într-o beznă grena
lumea e toată numai urzici
și picioarele mele foarte triste
sunt un concert cu cele mai urâte
artiste
și încă ceva
încă ceva
nu mă luați cu iarna cu timpul care
vindecă
cu fabuloasele mele puteri
nu mă luați de-aici nici azi nici mâine
nici ieri
nici cu bomboane miracol
nici cu reni
nici cu acel cuvânt
pe care l-am inventat
pentru noi –
vulturieni
nici cu un câine de companie
pe care l-aș boteza Cisco
și totuși ce puternică sunt
sunt o femeie nerușinată care citește
(cu
furie)
Luceafărul pe muzică disco
(un altfel de Luceafăr,
ales dintr-o mie)
doar mamei îi pot spune șoptit
spune-i să mai vie, spune-i să nu mai vie
din groapă la cer din iubire la ger
din urlet în ecou la mama din nou
uneori mai iubim
s-au făcut autopsii anul acesta
la noi în oraș și
s-au descoperit inimi foarte haioase
ciudate
inimi pizza
inimi ferrari
inimi manea
se zice că au fost cântărite atent
cu mare precizie
fără șmecherii ca la piață
și greutatea lor era absolut asemenea
una cu alta
și a început să ne doară
pe toți odată ceva pe stânga
chiar și copacii se clătinau de durere
îngrozitoare
chiar și
satana și-a pus o inimă
pe motor în zona
aia
chiar și un preot și-o scotea
chiar și eu credeam că am una
de cea mai bună sorginte
și uite-așa am început uneori să iubim
chiar dacă pe drumul iubirii
cel mai ades
ne așteaptă un tir cu un șofer obosit
la volan
care adoarme
În depărtare
de după zid, izbucneşte o strălucire
ca un astru nemaivăzut şi oamenii se scoală
din paturile lor, se ridică
de la mesele lor şi merg o dată cu mine.
Şi puterea mea creşte, creşte, se-nalţă.
Așteptăm soarele, un grup mic abonat
la căldură și-n fața noastră, marea,
ca o oglindă impostoare ne arată că uneori,
ca să uiți, trebuie să lași în urmă o țară.
/E o tăcere uriașă, dragul meu, pe catalige./
Norii se dau la o parte, păsările tale albe
luptă cu păsările mele negre
şi lumina plesneşte. Acesta este momentul
cu ceasuri lipsă în care medităm
împreună despre sorgintea minciunii.
În fond, întoarcerea în sine e un lucru bun.
noapte bună
o noapte ca o rană
mereu deschisă
cu fluturi-soldați lângă pat
cu tobe care îmi bat
în cap
cu tine tăiat dintr-un măr
cu tine heliomarin
dintr-un vis
cu soare și aer de mare
cu mine pastișă
după alte femei
o noapte
ca o carte închisă
o noapte în care măgaru’
merge la schimb
pe niște ponei
albaștri
o noapte lungă în care
ochii mei-aștri
trăiesc un poem de Brumaru
cu nori-câini cesky terrier
cu umbra ta
ieșind de sub pat
cu mine
femeie de făcut noduri
cu lupi
care veghează oile de munte
jucând solitaire
și hăul
și felul în care
îmi privesc dulce călăul
sărind peste poduri
noapte bună
om naiv și bigot
și mișel
zorii te vor prinde la aceeași
tribună
căci
ești peste tot
S.O.S
suntem într-o cameră întunecoasă a capului
într-un tablou din viitor în care ne pierdem
mințile
foamea și gura ta dezlănțuită
mă înconjoară ca un fort puternic
iar ochiul de aragaz
îți arde în inimă strălucește deasupra patului
ca un soare mecanizat
ținem lanțul de chei
la compromisul celor două lumi
care se caută zgomotos în chiar irișii noștri
lucioși
starea de sterilitate de afară sfidează creația
și toate monstruozitățile ei
asta e limita noastră
imposibilul
țesutul nervos care se-ntinde pe moarte
ca pielea mea absurdă peste pielea ta logică
invizibilul
concreșterea aia de lumină metodică
din unghiul căreia am putea exista într-o carte
suntem într-o cameră întunecoasă a capului
care iese din cușcă
și o pastilă efervescentă de clor
se luptă cu un singur microb prenatal –
FAȚA TA CARE DIN FAȚA MEA MUȘCĂ
cântă-mă
în timpul orelor albastre
orașul e scăldat în uitare
trec prin tine
prin lumina țigării
dar știu că somnul tău e intangibil
și trecerea asta
a mea
o formă inutilă de afecțiune
dacă aș fi la Madrid
aș schimba aceste obișnuințe
pe Guernica lui Picasso
deși nicio imagine
fie ea și de artă
nu va pune punct vreodată
acestui tremor
în timpul orelor albastre
orașul meu e scăldat în uitare
dacă deschizi ochii
dacă deschizi ochii acum
și nu te gândești
la prostiile la care dau share
măcar ia și cântă
cântă-mă
cântă, mă !
zilele bune
deși nu e o dimineață senină
semnul ei devine tot mai clar –
am fost amândouă duse
de nas
și eu
și viața
niște globuri de aur
dansează în ploaie
ca grațiile lui zeus în olimp
răzvrătiții n-au aflat încă
că asta e ordinea lumii
iar durerea e singura garanție
a zilelor bune
care vor veni
cu sau fără poezia mea
cu sau fără voia
voastră
vor veni și ne vor pune lanțuri
ne vor da înapoi chiar
și prietenii care au folosit acum
cuțite
cu lama dublă
