Nu-i ușor să faci Artă chiar și atunci când ai ce spune semenilor tăi, pentru că a îmbrățișa frumosul e o onoare, a-l înțe- lege e o divinitate, iar a-l dărui oamenilor – devine o necesitate vitală care iese din albia firescului, răspândind fiorii eterni cu care respiră numai și numai Artistul. Galina Vieru este Artistul Plastic și Poeta care ne dovedește, o dată în plus, că „veșnicia s-a născut la sat”. Ea stârnește colbul de pe drumurile întortocheate de țară, atât din Basarabia cât și din Țara-Mamă, pentru a-l așterne, mai apoi, în perimetrul unei pânze în culori de curcubeu sau îl aruncă în brazdele tăcerii de pe imaculatul foii de hârtie. Așa se naște un tablou, așa se naște-o Poezie, pline de divinitate.
Pentru mine, Galina Vieru este „Omul orchestră”, cea care posedă mai multe instrumente și tehnici pentru a picta și scrie versuri la fel de frumos, mânuind, la fel de virtuos, și pana și pe- nelul, două instrumente de care nu se desparte de când o cunosc. Tablourile ei sunt pline de poezie, iar poezia – plină de culoare, că de fiecare dată nu-mi pot da seama care din cele două arte îi este mai aproape de suflet, până la urmă, te convinge că ambele îi sunt la fel de dragi și în dimensiunile lor se simte ca la ea acasă. Niciun grad de rudenie cu regretatul poet Grigore Vieru, la fel și cu regretatul plastician Igor Vieru, doar o coincidență de nume de familii, dar le calcă pe urme la ambii și o face cu o generozitate deosebită. Artista planează între cer și pământ, de ultimul se desprinde pentru a respira cu albastrul de Voroneț, umplându-și, până la refuz, plămânii de infinit, coboară în fața pânzei ca în fața unei oglinzi unde își vede chipul printre îngerii care o călăuzesc peste tot. Pânzele de care Galina se atinge cu vârful pensulei învie și trăiesc o viață nouă în cu totul alte dimensiuni, ele miroase a glie, a fân proaspăt cosit, a luncă împânzită cu maci roșii ca para focului, a murmur de izvor, a stână și a sunet de tălăngi, a bocet de caval, a clinchet și a zăpadă. Naturile statice și peisajele pe simeze se privesc aidoma unui șirag de mărgele înșirat pe albul varului, iar acolo unde soarele-și face de cap, te îmbie să intri în hora culorilor. În unele pânze, culoarea este coaptă și caldă ca o pâine scoasă din cuptor, în majoritatea, culoarea se așează crudă ca iarba și prospețimea ei îmbată.
Galina Vieru mai poate fi comparată cu Figaro, pentru că niciodată nu are astâmpăr, astăzi o găsești la Butuceni, Orheiul Vechi, mâine trece Prutul și deja face parte din membrii unei tabere internaționale, unde are sclipirea ei de briliant. Veselă și plină de voie bună, le reușește pe toate la nivelul cel mai înalt, Membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova, e un participant înrăit la toate Expozițiile de grup atât în Basarabia, cât și după hotarele ei. Creațiile ei suportă vecinătatea oricărui artist, Galina Vieru face față și prin expresivitate și autenticitate. Poezia și pictura rămân a fi locurile unde autorul își găsește refugiu, înfrățind culoarea și cuvântul cu dragoste plină de feminitate, gingășie și tandrețe, calități cu care Dumnezeu a înzestrat-o din plin ca pe nimeni altul și ea nu strică brazda nici în una din ele deja pe parcursul mai multor ani. Pensulația a căpătat încredere și maturitate, cuvântul a prins rădăcini și a mugurit în zeci de poeme care se citesc dintr-o răsuflare, ele chiftesc de metafore. Metafora se întrevede și în pictură, ea este parfumul aroma căruia se îmbibă în tot ce se întretaie cu creația Galinei Vieru, păstrând finețea care nu te lasă să uiți această ciocnire pe tot parcursul vieții. Artista este omul care știe să ducă un dialog cu semenii săi în orice ipostază, ea știe să modereze un eveniment, ține piept în calitate de protagonist la lansările de carte la fel de calitativ ca și la mesele rotunde pe fundalul expozițiilor de grup sau personale. Ea are încărcătura filosofică și psihologică care o ține trează 24 din 24 de ore, isteață, radiază de bucurie și e de o verticalitate demnă de invidiat, verticalitate de bărbat doar că în țoale de femeie. Mamă a doi copii care în artele plastice fac primii pași, pentru a-i călca pe urme, „surcica nu sare departe de trunchi”, genele, până la urmă, înclină balanța într-acolo unde mai rar te aștepți, în cazul ei, bate la ușa deschisă. Ea rămâne vraiște pentru toți iubitorii de frumos cu bateriile la sol, pentru a le încărca cu emoții care ies din albia firescului, cu care respiră numai artistul.
