E ceva timp de când am încetat
să mai săpăm adânc,
doar câteva degete mai în jos;
arăm pământul fără să-l răsturnăm,
așa nu va fi răvășit totul într-o
singură generație.
Deci, haideți să punem bazele
culturilor noastre:
facem semnul crucii și semănăm,
împrăștiem semințe de aici până dincolo,
așa cum fac toți,
cum se face oriunde.
E ceva timp de când am încetat
să mai săpăm adânc
în acest câmp incert al nostru-al vostru,
pentru că poate răsări din senin
orice tip de deșeu:
oase umane, capete de cai,
mine neexplodate,
o unealtă de luptă, un pilon ce
marca hotarul
între partea noastră și-a voastră…
Noi nu mergem mai departe de
vederea ochilor noștri,
nu măsurăm cu pasul, nu putem
spune cât e,
când tot pământul ni s-a lipit de tălpi
și ne împiedică să mișcăm picioarele.
(Traducere din italiană de Eugenia Bulat, după revista „La macchina sognante”)
O café à la Cioclea sau de ce plâng… chitarele
Dumitru Dan Maxim
