━ N-am mai fost niciodată la o atât de mare distanță de mine. Mi-e frică. Imortelele până la urmă sunt și ele niște flori de pai. Sălbatice lacrimi de stepă, linse de lupi singuratici.
━ No șî… Tot una e. Că până la urmă îț’ poț’ sta șî sîngur în gât. Ca un scai. Că nu ești cal sau dacă ești, ești al cuiva. No, știț’ voi. Io, personal sau impersonal, ha-ha-h. N-am treabă.
━ Impertinența noastră colocvială de a face ridicolele lucruri zilnice și serale cu o imponderabilă, cu o monstruoasă și irezistibilă lipsă, cu o lipsă acută de seriozitate, de rafinament pentru fantasmagoriile absolutiste ale uzualului – mă îngrozește! E teribilă! E sufocantă! Ce mai!, atât de lipicioasă lipsă de complezență aiuritoare și colorată n-am mai apucat de când mă știu, lumea aceasta înconjurătoare și insesizabilă la autenticitatea problemelor ei frivole nu a mai fost așa, acum când toată chestia asta … – Doamne, îmi scapă – știam termenul exact, fix, care caracterizează fără scrupule și pudori infime ceea ce vreau să zic… Se bătea cu palma, ușor, peste frunte. Ajută-mă, cum îi zice? Ah, da’ cum nu știu eu, tu nici… În fine. Trăim niște momente de o execrabilă lipsă de nerv intersocial, inter…arhi… Mai pe scurt – pseudorațional. Pricepi?
━ Băi, nu știu… crezi? Colțurile buzelor de parcă s-ar fi arcuit în jos, ca atunci când te podidește un plâns și simți primul simptom în colțul gurii ca pe o semință de lehamite.
━ Aha! Poți, poți. Sâmbăta asta când eram, deși nu prea contează, spuneam unui amic, că: bă, nu se face așa, dacă ai de zis, zi și gata, nu umbla… Da ăla, ăla e, cum să-ți zic. E. Da eu cunosc dom’le tipi de ăștia, spuma societății, a societății moral ruinate… Aha!
