Pășesc pe aleea
școlii,
prima știre,
azi, 24 februarie,
Putin a declarat operațiunea militară specială în Ucraina,
spațiul aerian al Ucrainei închis,
aeroportul din Kiev între capetele de menghină
ale unui întuneric bombardat,
înaintez, respir încă, îmi trece prin minte
imaginea Kievului, cea a unui corp carbonizat,
îmi privesc palmele, cenușiul potecii
respiră și el,
horcăind,
totul s-a petrecut atât de repede,
inima nu a îmbrăcat vesta antiglonț a resemnării
și nu o va purta vreodată.
Imagini cu oameni părăsindu-și locuințele,
fugind în toate părțile,
proiectați pe fundalul unui rânjet spasmatic,
moartea,
urme de gloanțe, fumul răsuflărilor grăbite,
priviri reci, de sticlă ținută deasupra
feței unui mort,
în așteptarea ultimei respirații,
înaintez,
dar parcă nu ajung nicăieri,
văd clădirea, aud glasurile
și totuși mă-ndepărtez de ea,
azi am cinci ore,
a început războiul,
nu am crezut că voi prinde, că voi fi contemporan, eu sau cei
din generația mea,
cu el,
spațiul aerian al minții mele
s-a închis în sine,
dintre crăpăturile drumului de pământ
ies miasmele unui frig
al cărui puls metalic se aude
la sute de kilometri depărtare,
se întâlnește cu sunetele
bombelor,
se împletesc și se izbesc de toți pereții,
de toate timpanele, trupurile-n fugă,
azi am cinci ore care vor trece
în marș militar spre tenebre,
răsuflările celor care au trecut granița la noi
se aud până la mine
sub forma unor clopote incendiate,
s-au deschis răni vechi
și nu pot rosti niciun cuvânt.
Mă apropii, soneria izbucnește,
o ușă a fost trântită
într-un buncăr al minții,
aproapele a devenit
un lăcaș de cult
vandalizat.
