Țin minte mirosul de L’interdit Rouge în două cu teroarea ce‑mi înfuleca carnea. Aveam capul buimac de beție, vedeam doar umbrele unei lumini roșii ce se plimba obsesiv prin fața ochilor mei. Erau spectre, spectre de senzații care îmi răstălmăceau trupul. Mâinile lui mă linșau cu fiecare apropiere de pielea mea, erau umede. Transpirate, îmbibate cu vinul Rară neagră de Purcari pe care îl băusem în ultimele câteva ore împreună cu restul prietenilor, la fel de alcoolizați, la masa aia din colțul restaurantului acoperit de umbrele unei viitoare căderi. Cădere sau ridicare la cer, nu știu ce era. Clinchetul cataramei lui impunătoare când își descheia cureaua pantalonilor kaki. Arsurile și scrumul prăfuit de țigară vorbeau în locul lui în timp ce se chinuia să‑și descheie prohabul. Era vineri, nu era 13, nu venea apocalipsa și nici sfârșitul nu‑mi părea aproape. Aveam o senzație de nimicnicie zgândărindu‑mi albul părului de pe mâini.
Nu‑mi amintesc cum am ajuns acolo, cum s‑a ajuns la momentul desfacerii trupurilor noastre.
Pisoarul din Eli‑Pili mirosea a sex încă dinainte ca noi să ne fi întâmplat acolo. Baia aia care spunea povești populare în rusă pe fundalul strigătelor înfundate ale femeilor pătrunse în neștire. Urma să fiu și eu în locul lor.
Începusem să tremur din momentul în care m‑a luat de mână fără nicio întrebare suplimentară, fără a aștepta vreun răspuns părtinitor, a făcut‑o, pur și simplu, de parcă nimic n‑ar mai fi contat decât ceea ce urmează. Și eu m‑am dus. M‑am lăsat dusă de conștiința ce se scurgea în jos, printre degetele mele osoase, murdărindu‑mi pantalonii negri din material dur, plesnindu‑mi gleznele și lăsând bălți pe dușumea ca înghețata topită.
Nimeni din cei prezenți la masă, nici măcar Irina, nu a scos un cuvânt. Știau, știau cu siguranță.
Erau obsedați de faptul că li s‑a terminat vinul preferat, iar restaurantul nu mai avea același soi în stoc. Scandalizare pe o astfel de obscenitate. M‑am evaporat între toți acești oameni obsedați de propriile sorți delirante. De soarta vinului și a plăcerilor proprii.
Dinții mei nu puteau articula decât respirații sacadate în lumina unei pieirii ciclice a spiritului meu de femeie.
El a deschis ușa veceului cu un scârțâit asurzitor al ușii, cu o încuietoare rudimentară din metal, pe care‑o țineam minte din vremurile trecute, în care foloseam cămăruța aia îmbâcsită doar pentru a mă pișa.
Se auzeau tropotele purcelușilor. O voce molcomă, care parcă îmbia la surâsuri timide, povestea despre cei trei frați. „Cât a fost vara de lungă, purcelușii s‑au zbenguit, jucându‑se prin iarba verde și bucurându‑se de căldura soarelui”. Îmi aminteam de copilăria mea, de vremurile în care mă lipeam la modul propriu de ecranul televizorului burtos ca să mă uit la desenul animat care acum îmi ardea în urechi. Milieul croșetat al bunicii de deasupra. Mirosul de brânzoaice ce mă chema amețitor din bucătărie.
– Katea, lasă desenele, hai la masă!
Și acum ea e într‑un loc în care aș prefera să fiu eu.
Duioșenia aia a fost înlocuită cu un hârâit demonic. Cu gurile de aer care parcă nu‑i mai ajungeau. Nu‑i mai ajungeam.
Unghiile mele crescute, vopsite cu oja roșie ciobită, pe cărămizile acoperite cu lac de aceeași nuanță prevestitoare. Brațele lui susținându‑mi mijlocul dezechilibrat. Simțeam răceala cuprului cu care era acoperită chiuveta roasă de vreme în extremitatea stângă a fundului meu. Cred că mă cocoțase cu spatele la oglindă, pe blatul de lemn jegos. Ca să se privească în ochi când face asta. Să se înece în aburii victorioși ai noii lui cuceriri porcoase.
La un moment dat, am auzit un clinchet ca de clopoțel al urinei ce se scurgea în vasul de toaletă din spatele nostru. Era un boșorog și îmi zâmbea în oglindă, îi zâmbea. De parcă l‑ar încuraja să o țină tot așa. A și spus‑o, înainte să părăsească spațiul ăla, neperturbând amețirea ce se frângea în proximitatea trupurilor noastre pentru a‑și spăla mâinile. A scuipat din fălcile slăbănoage: Молодцы! Eu nu‑mi puteam susține capul greu și alunecos.
Cristi și‑a furișat degetele fugare prin decolteul cămășii mele albe din vâscoză satinată și cu o grabă năvalnică mi‑a cuprins sânii mici de adolescentă. Eram inertă într‑un spațiu respingător și nu puteam face nimic cu asta. Mă mușca de buzele crăpate și îmi înșira rujul pe toată fața, îmi aduna pletele subțiri și fine ciocolatii într‑o grămăjoară și trăgea cu nesaț.
Liniile de culoarea cireșelor necoapte pe care mi le‑a lăsat pe coapsele aprinse de tremur. Secundele interminabile care mă înghițeau ca un monstru fioros la întâlnirea extremităților noastre. Împingea în mine cu nesaț toată ura pe care o purta lumii acesteia, voia să lase cicatrici în spatele meu, să mă găurească de‑a dreptul, să devin un ac de cusut oportun doar dorințelor lui.
Eram o jucărie în mâinile unui copil nepriceput, sadic într‑ale lui. Își băga degetele prin pielea feței, penetrând toate straturile de machiaj. Mă mutila cu răutate, așa cum i‑ai face unei scursuri de om, unei lepădături mincinoase și libidinoase. Electrocutare prin simpla mea existență într‑un spațiu 2 pe 2 umplut de greață și satisfacție.
– Asta ți‑ai dorit? șopteam printre respirațiile greoaie în timp ce el mă pătrundea, de parcă, după ce termină, m‑aș fi dizolvat ca zahărul într‑un pahar cu apă.
Dragostea mea nenăscută pentru Cristi se scurgea într‑un avort spontan, în fluxuri alarmante de sânge ce începeau să‑mi inunde coapsele aburite de împingerile lui violente.
A doua zi m‑am trezit de la aerul cald și amărui pe care îl expira deasupra creștetului meu. Nu simțeam perna dedesubt, nu‑mi simțeam picioarele, doar o cavitate enormă care se întindea din jos până spre stomac, de parcă cineva ar fi scos cu forța organele și țesuturile necrozate și le‐ar fi dat afară. A reușit, Cristi a reușit. Și eu nici nu pot să‑l urăsc pentru asta.
Mă privea ciudat, cu o frunte îndoită de îngrijorare, cu capetele buzelor palide ca de mort atârnându‑i în jos.
Nu eram în stare să scot o vorbă.
– Unde sunt? am suflat printre dinți.
Mă privea și nu înțelegeam ce vrea să îmi spună. Era în așteptare, de parcă urma să‑i trag o palmă, dar cred că‑și dădea și el prea bine seama că nici să‑l ating nu puteam. Mă holbam speriată ca un copil pierdut de părinții lui, un copil poate abandonat de soartă într‑o lume morbidă care e gata să‑l înfulece în secunda următoare.
Și‑a strâns ușor gura cu ochii fixați pe peretele din stânga canapelei roșii pe care stăteam. Cred că era roșie, cred că eram roșie și mă metamorfozam într‑o plantă de curte în așteptarea înghețuri‑ lor de toamnă.
– La un prieten. Mai ții minte… aseară… la Eli‑Pili?
Mi‑au revenit într‑o clipită toate atingerile alea lascive, ca un uragan care mi‑a invadat creierul, corpul, eram într‑o secvență de déjà‑vu incompletă de care de‑abia acum am ajuns să‑mi dau seama.
– Tu… noi… nu… ce mi‑ai făcut?
– Acum ți s‑au șters toate din minte, dragă? Numai să nu încerci să‑mi spui că nu ai vrut și tu. Crezi că nu am văzut cum te uitai la mine în tot timpul ăla? Nu știu ce s‑a întâmplat la un moment dat de ți s‑a rupt filmul… erai și tu cam beată… na, și eu eram! mi‑a aruncat‑o el cu un surâs sarcastic de parcă vorbeam de un sărut oarecare când joci „butâlka”. Fumasem cu Irina un cui înainte de asta. 1, 2, 3, 4, n‑ar fi trebuit să fie multe inhalații. Nu eram vreo dependentă, însă era aproape săptămânală întâlnirea cu marijuana în vreun cerc de prieteni artiști dependenți de creația lor și, evident, de iarbă.
În momentul acela, mi s‑au întors simțirile la locurile lor, s‑au aranjat alegoric în cutia mea toracală și au început să‑mi bată cu un ciocan și o daltă în inimă și plămâni. Nu mai avusesem un atac de panică de mult timp. Pastilele prescrise de psihiatru îmi țineau sub control respirațiile la zi. Acum sunt fără pastile, fără virginitate, fără speranță și cu un om față de care nu înțeleg cum ar trebui să mă simt, care încearcă să mi se infiltreze în spațiul imediat ființei mele.
Genunchiul meu a încercat o împunsătură repetată în trupul lui, care mă domina prin întreaga prezență a sa. Hai, încă o data, 1, 2, 3, 4, am coborât un picior de sub cearșafurile albicioase, care‑mi provocau atâta scârbă. Apoi încă unul și, simțindu‑mi creierul asfixiat într‑o pungă de plastic, am tras pe mine cămașa, care rămăsese fără câțiva nasturi din față, de pe brațul stâng al canapelei. Pantalonii duhneau dizgrațios a secreții albicioase uscate ce se întindeau șiroaie pe unul dintre craci. Cristi stătea nemișcat acolo unde îl lăsasem. Se uita la mine fără nicio expresie facială pe care să i‑o pot descifra. Și‑a desfăcut picioarele, și‑a așezat coatele pe genunchi și a început să fumeze lăsând razele de soare ale unei dimineți înfiorător de gingașe de început de primăvară să‑i cadă pe ochi, pe păr, învelindu‑l cu totul în lumină. Scotea fum după fum cu mișcări trase la xerox, lăsa scrumul să cadă pe jos, în timp ce eu îmi regăseam lucrurile în locuri străine mie. Mă grăbeam să‑mi iau tocurile în mână și să plec mai repede naibii de aici. Cu tălpile goale, cu sufletul dezgolit de sine și cu o mină macabră pe chip. Forțam ușa și simțeam cum buzele mele capătă gustul apei de mare, iar obrajii mă ustură de parcă aș avea frunze de urzică lipite de ei. Am forțat ușa. O dată, de două, de trei, de patru ori, nu puteam să‑mi controlez gesturile și respirațiile, care parcă mă îmbiau să mă dau bătută, să mă trântesc zgomotos pe podeaua lustruită.
– Pleci așa repede? o voce adâncă și hârșâită se aude din spate.
Cristi se apropia tot mai mult de mine, iar respirațiile mi se ridicaseră la creier. O durere pulsatoare mi se adunase la ceafă, de parcă aș fi avut acolo un buton pentru durere pe care cineva îl apăsa ritmic.
– Deschide ușa. Acum.
Scoteam vorbe pe care nici eu nu le puteam auzi bine. Aveam spatele mulat pe forma ușii de la intrare. Își sprijinea mâinile de tocul ei ros și își conducea respirațiile peste gâtul meu. Idiotul ăsta voia să mă sărute. Mi‑am ferit capul cu o întorsătură instinctivă.
– Te rog. Lasă‑mă.
Eram mică, tălpile mi se topiseră de mult, iar tot ce‑mi doream era să fiu ștearsă de pe pământul acesta. Scurtând distanța dintre trupurile noastre periculos de tare, a împins cheia în yală și a întors‑o împotriva acelor ceasornicului de trei ori. Cadrele ce au urmat îmi erau blurate, simțeam doar răcoarea asfaltului umed și murdar ca mine, ce‑mi penetra călcâiele netede. Am deschis geanta în căutare de bani de taxi, iar aceia se evaporaseră, cu siguranță, încă de aseară, pe vinul de la Eli‑Pili. Îmi era rușine să merg pe stradă, să mă urc în troleibuz și să fiu privită ca ultima curvă de pe Albișoara. Fără sutien, fără nasturi, fără demnitatea de a‑mi ridica ochii din pământ. Am mers pe jos până la maică‑mea acasă. Apartamentul gol m‑a îmbrățișat așa cum niciun alt bărbat din viața asta nu a făcut‑o. Cu căldură și bunăvoință. Dezinteresat. Mijlocul lui martie turnase teroare, în fața căreia nu puteam rezista. M‑am trântit de covorul din dormitorul meu cu draperiile mov trase. Speram cu disperare să nu mă mai trezesc.
