Invazia Rusiei în Ucraina m‑a afectat în mod direct
Ana‑Felicia Scutelnicu: „Producția filmului s‑a întrerupt imediat cum a început razboiul și nu am mai continuat procesul de casting în Ucraina. Adică, n‑am mai apucat să fac nimic în Ucraina”
Dragă Ana‑Felicia, ai terminat un nou film și, în curând, va fi lansat la un mare festival din Europa. Dar foarte puțină lume știe că acest film a fost la un pas de‑a nu mai fi făcut niciodată. Cum se prăbușise acest proiect și de ce?
Noul meu film, cu titlul Transit Times – Înstrăinare, are un drum dificil în spate. Prima versiune de scenariu am scris‑o în 2018. Atunci începeam un nou proiect foarte ambițios, pentru că am decis să mă confrunt cu o epocă foarte marcantă și dificilă pentru noi – a doua jumătate a anilor ’90, când cuțitul ajunsese la os și a început exodul moldovenilor încotro îi duceau ochii, pe căi legale sau ilegale. A fost timpul când valoarea unui om și a unei vieți de om a fost nivelată la zero și doar puterea, banii și banditismul predominau. Eu am început să dezvolt scenariul când eram cu brațele ocupate de copiii mei încă mici. Fiica mea Carmen era de jumătate de an și fiul meu Petru avea doi ani pe atunci. Dar uite așa, cu chiu, cu vai, am continuat lucrul la istoria din scenariu și am bătut palma cu Cristian Mungiu și Mobra Films de la București să intre în coproducție cu noi, cei de la Berlin – cu mine și cu Jonas si Jakob Weydemann, producătorii germani, cu care realizasem filmele mele anterioare, Panihida (2012) și Anișoara (2016). La sfârsitul anului 2019, împreună cu cameramanul proiectului, Javier Palicio, care‑i și soțul meu, am efectuat o călătorie de cercetare, investigare și căutare de locații pentru film în Moldova, Ucraina și România. Am revenit cu mii de fotografii fantastice, mai ales din Odesa și Izmail, unde am găsit curți și străzi intacte, conservate în timp, practic gata pentru filmări, scăldate într‑o lumină magică – cea a Mării Negre și a Dunării. În februarie 2020 am participat la Co‑production Market de la Berlinale si am întâlnit‑o pe Natalia Libet, care urma să fie coproducatoarea noastră din Ucraina. Dar a dat pandemia de coronavirus peste noi și am rămas un an întreg închiși după măști, prin case, în neștiință totală în ce direcție se va mișca umanitatea. Puțin câte puțin, am început să ieșim din pandemie și în 2021 am lucrat la o versiune nouă a scenariului împreună cu Cristian Mungiu. Datorită lui Cristian, el fiind unul din cei mai buni scenariști și dramaturgi de film ai timpurilor noastre, a ieșit o versiune de scenariu destul de bine pusă la punct. Am aplicat la CNC din România și am primit finanțare. La fel, în vara anului 2021 am tradus proiectul în ucraineană și am aplicat cu Transit Times la Kiev, la DerjKino (analogul CNC‑ului din Ucraina). În toamna 2021 am primit confirmare pentru o finanțare de aproximativ 270.000 de euro de la ucraineni, pentru că intenționam să filmăm practic tot filmul în Odesa și în împrejurimile ei superbe. Ne‑am bucurat enorm. Se contura un viitor apropiat luminos, în care, în sfârșit, vedeam în fața ochilor tot mai clar momentul realizării filmului mult râvnit. Pe 8 februarie 2022 ne‑am întâlnit toți producătorii filmului la Berlinala și am planificat să începem pre‑producța la Kiev, în aprilie 2022. Natalia Libet era sceptică și convinsă că va fi război, pe când noi, nemții și românii, nu credeam că va fi niciun razboi, pentru că nu este posibilă o astfel de monstruozitate în ziua de azi, în lumea civilizată a secolului 21. Ne‑am despărțit plini de speranță că o să fie bine. La sfârșit de februarie 2022, Rusia a atacat Ucraina. Într‑o secundă lumea pe care o știam de‑o viață până atunci s‑a ruinat. S‑a prăbușit.
Invazia Rusiei în Ucraina te‑a afectat și pe tine în mod direct. În filmul tău urmau să joace și actori ucraineni? Ai păstrat legăturile cu ei? Care e soarta lor acum?
Invazia Rusiei în Ucraina m‑a afectat în mod direct pentru că părinții mei, fratele meu, prietenii mei și sufletul meu au rămas în Moldova, au fost și sunt amenințați direct de acest razboi, care în orice clipă se poate extinde. Producția filmului s‑a întrerupt imediat cum a început razboiul și nu am mai continuat procesul de casting în Ucraina. Adică, n‑am mai apucat sa fac nimic în Ucraina. Am păstrat și păstrez legătura cu Natalia Libet, care‑i foarte mult pe drumuri și pe la festivaluri și continuă cum poate, din străinatate, să producă filme ucrainene, prioritar documentare.
O mare parte dintre scenele din filmul tău urmau să fie filmate la Odesa, în casele și în curțile care au supraviețuit timpului. Oare au mai rămas intacte după bombardamente?
De fiecare dată când aud că a fost bombardată Odesa mi se strânge inima în piept – mă gândesc la partea veche a orașului, pe care o ador și unde am dorit atât de mult să filmez. Pot doar presupune că au fost afectate și curțile alea interioare superbe, pline de oameni, pisici tolănindu‑se la soare, destine, istorii, emoții. Pline de viață. Nu am mai fost la Odesa de atunci. Cu prima ocazie aș vrea să mă reîntorc în acest oraș deosebit. Să ne ajute Dumnezeu să se termine cât mai repede războiul.
Cu gândul la filmul pe care, oricum, voiai să‑l faci, dar trebuia să‑l regândești din temelii, ai stat luni întregi cu urechea lipită de aparatul de radio pentru a afla noutăți de pe front. Care erau speranțele tale? Ce nădăjduiai
Eram lipită cu urechea de radioul meu din bucătărie, în apartamentul de la Berlin, în primele săptămâni ale războiului. Îmi făceam griji pentru familia mea din Moldova, pentru toată lumea. Eram îngrozită de faptul că s‑a închis spațiul aerian deasupra Moldovei și nu puteam zbura acasă. Filmul trecuse pe ultimul plan, dar parcă ghidată de subconștient, am aplicat, pe 1 martie 2022, la o reședință de dezvoltare de scenariu Berlin–Salonic pentru toamna 2022. În iunie (deja intuiam că războiul va fi de lungă durată) mi‑au confirmat că m‑au ales să petrec trei luni în reședință în Grecia, unde am rescris scenariul Transit Times și l‑am plasat integral în Moldova. Speranța a fost și este că n‑o să mai dureze mult acest calvar de război. Aștept sfârșitul războiului din prima zi. Dar, din păcate, monstrul de Rusia cu Putin în frunte este imprevizibil, pare invincibil chiar. Eu cred însă în biruința binelui asupra răului. Nu poate fi altfel.
În toată această perioadă complicată, cum s‑au purtat partenerii tăi ucraineni? Ce am avea de învățat de la ei?
Partenerii ucraineni dau dovadă de un curaj, suveranitate, rezistență și verticalitate încredibile. Doar datorită lor suntem acum în pace și în liniște să ne dezvoltăm stabil, pe drumul integrării europene.
Când și cum ai salvat filmul și, până la urmă, unde l‑ai filmat?
În februarie 2023, în timpul Berlinalei (acesta‑i momentul când vin foarte mulți reprezentanți din industria filmului la Berlin), ne‑am întâlnit cu toți producătorii filmului la o cină, unde Natalia Libet ni l‑a prezentat și propus pe Sergiu Cumatrenco Jr. să ne fie producător în Moldova, noi fiind în căutarea unei noi constelații. Era prezent și un cuplu de producători din Georgia, care citiseră scenariul și doreau foarte mult să fie în coproducție cu noi și să filmăm în Georgia. Eu deja luasem decizia să fac filmul în Moldova, pentru că istoria este cu multe elemente autobiografice și nu mai aveam chef să experimentez printre străini. Am aplicat la CNC din Moldova, am primit suport, după care, în vara 2023, am găsit locațiile necesare, în toamnă și iarnă am făcut casting și am găsit actorii. În primavara 2024 am filmat.
Filmul tău se cheamă Transit Times și povestește niște istorii de dinainte de război, din anii ’90 ai secolului trecut. Am putea spune că acele istorii au anticipat războiul de azi?
În perioada anilor ’90, în tot spațiul ex‑sovietic, am dus un război interior ascuns, crâncen și tăcut, fiecare individ în parte, fiecare familie ducând o luptă dură de supraviețuire de pe o zi pe alta. Numai noi știm cât de greu am trăit atunci și ce sacrificiu au făcut părinții și bunicii noștri, pomenindu‑se fără nimic după o viață de muncă și practic analfabeți, aruncați pe piața turbo‑capitalistă. Aceasta a fost sămânța pusă la temelia lumii de azi, care suferă de probleme grave de integritate și inegalitate socială, deformare politică, dezvoltându‑se în direcția posibilității acestui monstru de razboi, care se desfășoară acum în Ucraina.
După tot ce s‑a întâmplat în lume, cum crezi că va fi receptat filmul tău?
Sinceră să fiu, sunt și eu curioasă să văd cum ajunge filmul la publicul din ziua de azi si ce fel de reacții, sentimente, coarde emoționale va atinge. Sper să‑și găsească drumul cuvenit și să fie vizionat de cât mai multă lume, pentru a reflecta și a înțelege cine suntem, de unde venim, de ce am ajuns aici, în aceste condiții.
Și, în încheiere, zi‑mi ce crezi despre acest război. Cum te afectează pe tine în continuare?
Acest război ne afectează pe noi toți în egală măsură, pentru că‑i simțim suflarea rece aproape, foarte aproape. Nicio clipă să nu uităm că suntem în pericol permanent de a fi următoarele victime ale Rusiei.
Ai vrea să‑ți prezinți filmul în Ucraina?
Sigur că aș vrea și vom face tot posibilul să prezentăm filmul și în Ucraina. Transit Times reprezintă o istorie general umană și mai ales oamenii din fostul bloc socialist și din fosta Uniune Sovietică vor putea simți cel mai profund drama prin care trec personajele din film.
Cum te‑a schimbat pe tine povestea producerii filmului tău?
Eu fac filme de autor, ceea ce înseamnă că procesul facerii lor este unul direct îmbinat cu viața însăși, cu trecerea timpului, cu imposibilitatea întoarcerii. Eu fiind creatorul unei lumi vechi sau noi într‑un film, parcurg un proces de schimbare și de transformare permanentă în perioada facerii lui. Este un proces viu și ador să‑mi împletesc viața cu posibilitatea creației acestor opere cinematografice.
