- Cu toate că vă știați între voi, ce lucruri noi ați aflat despre scriitorii invitați la această ediție a ZLR ?
- Fiecare ediție rămâne în mintea participanților activi sau pasivi prin anumite idei, pledoarii estetice, bătălii literare, descoperiți ale unor voci poetice neobișnuite. Prin ce se remarcă această ediție?
- V-ați împrietenit cu cititorii voștri? Au fost cititori care v-au citit înainte de festival? Cum sunt cititorii voștri?
- În timpul festivalului – poate, noaptea sau dimineața devreme – ați reușit și să scrieți?
- În pauzele dintre evenimente sau în serile prelungite, ce oameni interesanți, neobișnuiți, extravaganți ați întâlnit?
1. Scriitorii devin ființe diferite, în funcție de spațiul pe care îl traversează. Așa că am reușit, în sfârșit, la Chișinău, să stau de vorbă cu jurnalista și poeta Codruța Simina, din Cluj, o întâlnire multă vreme amânată, înțelegând foarte clar de data aceasta de ce i-am urmărit anchetele și „rămășițele zilei” în ultimii ani, bulversanți politic, din România. Pentru că metoda ei de investigație e riguroasă, pariul ei cu jurnalismul independent e nenegociabil, iar angajamentul ei etic e admirabil. Am aflat de asemenea, pe viu, modul în care vorbesc personajele Paulei Erizanu din Aicea-i și raiul, și iadul, precum și felul în care autoarea se manifestă, punând în valoare, cu atenție, colegi din propria-i generație (precum Clara Caradimu, Anastasia Gavrilovici, al cărei poem Căldură și structură Paula afirmă că l-ar fi publicat de mai multe ori decât poeta însăși); discuțiile despre muzica hip-hop; admirația ei pentru Ada Lupu a.k.a. Irina din Plaha, dar și pentru reprezentanți ai altor generații. Am avut o prezentare comună, împreună cu Dumitru Crudu, la Liceul „Prometeu-Prim”, în care am observat curiozitatea lui netrucată legată de poveștile și viețile altor scriitori, dar și latura lui ludică, în pofida temelor negre pe care le tratează. Am și excavat adânc în trecutul anilor ’90, la Brașov. Am cunoscut-o îndeaproape pe Liuba Rusnac, alături de care am discutat puterea insidioasă a sistemelor, modul lor de a ne defrișa și ingera viețile; aceeași Liuba care s-a grăbit să discute în amănunt personajele din romanul meu, N-am chef să mor, ca și cum ne-am fi cunoscut de mult. Am asistat la o desfășurare proteică a lui Cătălin Pavel, despre ale cărui romane și studii am scris în repetate rânduri. Însă modul în care el face poezie, cu precizie, dezinvoltură și gravitate, modul în care scrie proză, creând personaje care iubesc și înțeleg copiii, precum și modul în care scrie pentru copii, făcându-i pe adulții care li se adresează ceva mai suportabili – toate acestea au fost evidente în dialogurile si performance-ul lui. L-am cunoscut, în sfârșit, pe Dan Coman, poet care i-a înfluențat pe mulți dintre studenții care vin la Catedra de Literatură Comparată, la Cluj, în manifestul lor estetic. Am văzut-o într-o nouă ipostază pe Nadejda Ivanov, cea de poetă, după ce o știusem de multă vreme ca cercetătoare. L-am cunoscut pe Victor Cobuz, dincolo de „Observator Cultural”. Și, nu în ultimul rând, am asistat la un dialog dens între Emilian Galaicu-Păun și Matei Vișniec, acoperind epoci, amintiri, poziționări culturale, ipostaza de navetist între culturi a lui Vișniec (scriind teatru în franceză, dar poezie în română). Toate acestea, în licee („Mihai Eminescu”, „Prometeu-Prim”), în librării (Librăria din Hol și Librăria din Centru), dar și la Muzeul Literaturii Române, pe străzi și într-un spațiu pe care mi-l imaginasem diferit, iar acum își marca identitatea.
2. Sunt câteva teme și discuții care mi s-au părut fundamentale și care au înfierbântat spiritele: mai întâi, actualitatea iubirii în lumea de azi și modul în care putem crea concepte, afecte și raportări la realitate pornind de la ficționalizarea ei. Lumea există dacă e inventată de scriitori și poeți. În sine, nu are neapărat originalitate: s-au cunoscut, au trăit împreună și au murit fericiți. Scriitorii au, pe de o parte, nevoie de ingredientul imposibilității iubirii pentru a continua să creeze. Dar, pe de altă parte, ei sunt responsabili dacă oamenii viitorului nu vor mai ști să iubească. Partenerul de viață nu e o loterie, iar găsirea lui e la fel de importantă precum orice altă formă de educație. Or, aceasta nu se învață nicăieri. O mare parte din istoria scrisă sau materială a umanității păstrează urme ale iubirii, așa cum se manifestă ea la ființele umane, care ar putea elimina toxicitatea, care le-ar putea absolvi de amărăciune și suferință. Sunt așadar responsabili scriitorii de anemierea iubirii, astăzi?
O altă pledoarie care mi s-a părut importantă este cea dusă, cu multă pasiune, în jurul întrebării dacă putem sau nu trasa linii analogice între totalitarismele secolului douăzeci și totalitarismele „soft” ale lumii neoliberale. Dacă linia de demarcație ar putea fi trasată în jurul libertății – din totalitarismele neoliberale se poate dezerta, în timp ce din totalitarismele istorice ale secolului XX chestiunea libertății e complet exclusă –, rămâne totuși un reziduu: cu ce preț? Care e prețul pe care corpurile, relațiile și viețile noastre îl plătesc pentru a se menține viabile?
Chestiunea războiului a ieșit de asemenea în evidență: Matei Vișniec a afirmat că aceasta e pata oarbă a întregii literaturi occidentale – marile ei teme sunt războiul și distrugerea. O metodă însă prin care aceeași literatură s-a salvat, într-un anumit fel, este că, neputând eluda permanența războiului, acesta este reprezentat în cheia tragică a suferinței și dispariției învinșilor. Iar aceasta atenuează din miezul putred al perpetuării ficționale a violenței. Vișniec imaginează o Lysistrata modernă, în care, contrar piesei lui Aristofan, unde femeile făceau greva sexului pentru a-și determina bărbații să renunțe la război, în Europa secolului XXI, acțiunea contrară ar fi necesară, și anume o reafirmare tehnologică a Europei, pentru a nu o pierde pe cea simbolică și ideatică, pe care cel mai probabil o posedă încă.
Navetism, feminism, mesajul direct, necenzurat al muzicii care poate structura noile generații (invitații Paulei Erizanu de la „Nod”, pe 23 mai, nu au dorit să fie filmați sau fotografiați, pe măsură ce „produceau” muzica) – sunt teme recurente, care s-au regăsit atât discuțiile, cât și întâlnirile și dezbaterile ulterioare.
realizată de Nadejda Policarpova
3. Am avut marea surpriză să descopăr că elevii de la liceele „Prometeu-Prim” și „Mihai Eminescu”, precum și cei de la „Spiru Haret”, care m-au condus prin oraș, se pregătiseră temeinic și erau capabili să discute pozițiile existențiale și politice ale personajelor din romanul meu, N-am chef să mor. O întrebare care mi-a rămas în minte, din cele pe care mi le-au pus, a fost: „Există oare o scenă, un dialog sau o luare de poziție pe care ați fi vrut, retrospectiv, să nu le introduceți în carte?” Am trecut, de asemenea, pe la Librăria din Hol și am observat că femeia care m-a întâmpinat acolo e o expertă în literatura română actuală. La fel și profesoarele Veronica Postolache, Angela Tomiță și Mariana Jitari. Deocamdată, aceștia sunt cititorii cu care am avut ocazia să mă întâlnesc. Și, cum scriam anterior, cu Liuba Rusnac, care a făcut recenzia romanului. Da, cred că s-a născut o anume prietenie și curiozitate. Printre altele, am adus la Chișinău cărți de ale mele mai vechi, pe care le-am oferit scriitorilor întâlniți. Iar elevilor le-am adus volumul Inflexiuni, publicat de Școala Ardeleană în 2022, pentru a vedea modul în care se desfășurau aceste dialoguri, pe viu, la Cluj, cu mulți colegi de ai lor de generație în public.
4. Am scris în special pe drumul de întoarcere spre București. La Chișinău însă mi-am notat mereu idei, impresii, am făcut fotografii ale cotidianului – un mesaj uriaș pe un fost bloc comunist, „te iubesc, Ivana!”, amintirea exactă a muzicii de la Café Crema, alături de hotelul în care am stat, în care observam oamenii și îmi beam cafeaua, în fiecare dimineață, precum și de la un magazin de haine de lux, care vindea mărci ucrainene. Aceasta, în afara locurilor direct legate de literatură, pe care le-am menționat anterior. Va fi un text inedit, care va vorbi despre Chișinău, despre bătrânul cu coșciug din anii nouăzeci, dar și despre Arena Națională, care a adunat 42.000 de tineri din spațiul exsovietic, la întoarcerea mea, pe 23 mai, la București, la un concert al lui Max Korzh, rapper din Belarus. O generație căreia i se reproșează că nu merge la război, ci umple stadioane. S-ar putea să înțelegem mai bine lumea atunci când ne vom strădui cu adevărat să o vedem.
5. În primul rând, bărbatul din poezia Codruței Simina, care intră la o întâlnire literară simandicoasă, dorind să-și recite poemele. Și e refuzat cu stupoare. Poeți de acest gen apar mereu la evenimentele literare. E un amestec de patetism și de tristețe pe care îl lasă apariția lor în urmă.
Apoi, Dicționarul greșelilor de limbă, cu toate transgresiunile care se pot face, o muncă enormă făcută de Valentin Guțu, pe care mi l-a prezentat când am urcat la Cartier. M-a tetanizat de-a dreptul, întrucât greșelile de limbă pot deveni câteodată începutul unei hibridizări neașteptate.
De asemenea, un domn în vârstă, în autobuzul care mă ducea de la Liceul „Mihai Eminescu” înapoi, în centru, care m-a întrebat de unde sunt și care insista că „vin de acasă și merg acasă”. Mi-a spus rapid un banc și părea foarte fericit să mi-l împărtășească, dar n-am mai prins poanta, întrucât a trebuit, rapid, să cobor, la stația de lângă Parcul Central. Mersul cu autobuzul e un exercițiu de neocolit, în toate orașele prin care trecem. Mi-au plăcut „strașnic” toate aceste povești ale Chișinăului. E timpul așadar pentru un road trip, de la Cluj, prin munți, trecând prin Iași, până la Chișinău.
1. Că merg la somn foarte devreme, contrar legendelor despre poeți boe-mi& damnați.
2. M-au impresionat lecturile Anastasiei Gavrilovici și Augustinei Visan de la Maratonul de poezie. Două voci oneste până la os, pe care le-am găsit foarte curajoase. De urmărit în librării. Am găsit foarte proaspăt și gestul organizatorilor de a pune în dezbaterea „Noi împotriva sistemului” trei femei foarte diferite – cel puțin, pe mine m-a ajutat să ies puțin din pielea mea și să înțeleleg (încă o dată) că nu toți ajungem la aceleași soluții (și ce bine că e așa!).
3. Am fost uimită să descopăr că elevii de la Liceul „Mihai Eminescu” citiseră volumul de poeme publicat la Cartier și m-au descusut pe toate părțile, pertinent și cu umor. Dacă așa sunt cititorii mei tineri, mă tem că e valabilă replica aia veche de pe vremuri din Academia Cațavencu: „și cititorii noștri, mai inteligenți decât noi”.
4. Nu, dar am plănuit în liniște, ca psihopații 🙂
5. Mi-a rămas în cap paznicul hotelului, care, la 3 dimineața, se uita la reels cu versuri de Esenin interpretate de un AI cu voce guturală – îmi imaginez că așa sună romanțele rusești. Mi-a tradus din versuri, i-am pus și eu niște spanioli cu sufletul tremurător. N-a părut impresionat. În fine, mi-a zis povestea asta despre un amic al lui, om de afaceri, care nu s-a putut căsători cu marea lui iubire din liceu, care a și emigrat. Ani mai târziu, omul decide că încă o iubește. Îi scrie poeme. M-a înduioșat că le-a publicat într-un volum pe care-l are doar el, într-un seif. Poezia n-ar trebui subestimată niciodată.
1. Am aflat despre minunata carte a lui Ion Cadav, a fost pentru prima oară când am intrat în contact cu poezia lui și m-am bucurat să găsesc în Planeta de metal un experiment poetic foarte reușit. M-am mai bucurat să aud cum se raportează Matei Vișniec la limba română și la cuvintele ei labirintice, care te absorb în propria lor zeamă – ceea ce parcă vine ca o completare a cărții sale, Cabaretul cuvintelor.
2. Cred că această ediție, pentru mine, se remarcă prin diversitate. Atât în ceea ce privește spațiile unde s-au ținut evenimentele (surpriza clubului „Nod”, cu o atmosferă fluidă), cât și în privința scriitorilor invitați: am văzut cum fiecare atinge lumea într-un fel atât de „al său”, încât s-a creat un contrast superb în cadrul lecturilor.
3. Nu doar că mi-am cunoscut cititorii, dar cred că datorită ZLR unii oameni au devenit noi cititori și prieteni de-ai mei, simultan. Aici mă gândesc, în mod special, la studenta și voluntara Catea, care este o dulceață vie. M-am bucurat, de asemenea, să fac cunoștință cu scriitori pe care îi admir și să aflu că m-au citit. Mă simt recunoscătoare și fericită.
4. Da, Republica Moldova mă face mereu să scriu.
5. Cred că aici revin la scriitorul Ion Cadav, pe care îl consider straniu în cel mai bun și poetic sens. În rest, problema mea este că, întrucât scriu mai degrabă pornind de la subiecți non umani, acolo găsesc sursa neobișnuitului, noaptea sau în perioade de pauză. Ce am remarcat, deci, au fost texturile ciudate din crăpăturile asfaltului și, atunci când a plouat tare, s-au format mici râuri temporare care mi-au atras mult curiozitatea. Mi se păreau ca niște locuri de joacă incerte.
