Locuiam într‑o garsonieră de pe strada Maria Drăgan. Treisprezece metri pătrați. În care au încăput un pat, o mașină de spălat, un frigider alb, înalt, de vreun metru și 80, un colț dedicat bucătăriei, într‑alt colț a încăput un dulap până în pod pentru haine, cu oglindă. În partea dreaptă, la intrare în cameră, s‑a făcut o baie de un metru pe un metru. La geam a fost instalat un birou și un fotoliu din piele neagră, în care îmi petreceam marea parte a timpului. Când citeam, scriam, priveam la TV, mă uitam în telefon, mâncam cu farfuria pe genunchi, priveam pe geam, stăteam adânc în cugetări.
Aveam atunci în jur de 24‑25 de ani. Singură. Depresivă. În școală am fost eminentă. În liceu am fost eminentă. La Facultatea de Filosofie am fost mare tocilară și am băgat în mine materia cu duiumul și cu nesaț. Scriam poezie și proză. Romantică, metafizică, de orice fel.
În una din nopți, cufundată în gânduri și în niște stări de anxietate, cu lumina aprinsă, așezată în fotoliul meu negru și cu picioarele întinse pe pat, când era o liniște de parcă abia se plănuia facerea luminii, iar în hol nu ieșea nimeni să meargă la WC‑ul comun, când nici măcar în cameră nu se auzea mers de gândac pe tapete ori pe sub producție a Teatrului „Alexie Mateevici”, Chișinău tapete, când toată existența parcă se concentrase exclusiv în gândirea mea, iată că atunci se face auzită ușa de la etajul 4, etajul meu. Era o ușă albă, din lemn, de modă veche, cu ferestrele mari, mai multă sticlă decât lemn.
Se aude ușa.
Ușa aceea nu o singură dată a fost trântită. Ușii aceleia nu o singură dată i‑au zburat geamurile, apoi măturate de pe scări, de prin hol și instalate alte sticle. E o ușă care stă semideschisă. Cu un elastic prins sus, care‑i asigură o flexibilitate, un dus‑întors când cineva o atinge. Dacă o atingi mai cu forță, revine și ea cu forță și se lovește de a două bucată a sa și se produce un zgomot de răsună la primul etaj. E o ușă albă, cu elastic, aproape o ușă de formă. Ori, mai curând, o alarmă de securitate. Ea trădează orice intrare și ieșire de pe etaj.
Ușa dă de veste. Imediat îmi îndrept atenția și urechile într‑acolo. Fără să văd ușa, eu văd ușa în capul meu. Încerc să deduc încotro se îndreaptă omul sau femeia ori cei care au intrat.
Două voci. Le recunosc instant, fără să pot desluși ce își spun. Ion și Vadim.
Ion e un bărbat în jur de 50. E înalt, slab, fără barbă, fără mustăți, cu probleme cu alcoolul și cu doi copii – un băiat de 7 ani și Mădălina, de 10. Ion e cel care, dacă bea într‑o noapte, îi fug copiii prin grădinița din fața blocului, iar soția lui, Lilia, primește de‑a zdupaci și de‑a picioare până Ion ostenește ori până Lilia reușește să evadeze din camera lor de 13 metri pătrați, fix ca a mea. Ion, nu‑s sigură, dar undeva muncește. Ion, nu‑s sigură, dar undeva e socotit om bun, politicos, harnic, poate chiar responsabil și demn.
Dacă Ion e un arac, Vadim e un metru și jumătate de carne și oase, cuprins între 30 și 40 de ani. Inițial, când m‑am mutat în bloc, îl consideram pe Vadim mare gospodar. Camera lui venea vizavi de‑a mea și de fiecare dată, când deschidea ușa, aruncam câte o privire. N‑avea un spațiu pentru WC și duș, dar avea canapea modernă, pereții albi, un televizor cât trei de‑ale mele, draperii fine, foarte bine asortate cu designul camerei. Simpatic la chip. Îmbrăcat curat. Parfumat mai mereu. Vadim mi s‑a părut inițial un bărbat gospodar și… adecvat. Până în prima noapte în care s‑a îmbătat, a pus muzică în boxe, a deschis ușa, a ieșit în hol și s‑a bășit, a chiuit, a urlat жизнь ворам până la 4 dimineața. Vadim făcea asta cu regularitate. Pe Vadim nu‑l astâmpăra nimeni. Nici măcar nu se încerca. Că se auzea, că nu, că erau treziți din somn, că nu. Nimeni, niciodată, în toți cei șase ani în care am locuit în blocul 8, n‑a ieșit în hol ca să‑l snopească în bătăi pe Vadim. Am ieșit, de fiecare dată, numai eu. Și‑am obținut rezultat. Și n‑am obținut niciunul.
În noaptea cu pricina, Ion și Vadim intră în hol. Ceva își vorbesc. Iar eu mă lipesc cu urechea de ușa mea. Se mai aude încă o dată ușa albă. Au ieșit?! A ieșit numai Ion și s‑a așezat pe scări. Îi aud vocea dintr‑acolo. În noaptea cu pricina, eram tristă și preocupată de ceva, fără să‑mi pot aminti exact chestiunile care mă frământau. Dar mă văd și‑acum cufundată în fotoliu și aproape înghițită de depresie amestecată cu panică și apatie și tot ce vrei.
Boc! Boc! Boc! Se aud niște lovituri.
– Mădălina, deschide să‑mi dai puță! zice Vadim în timp ce stau cu urechea lipită, din interior, de ușa mea. Aud și nu‑mi vine să cred! Aud și mă îndoiesc imediat de ceea ce aud. Aud și mi se blochează toți neuronii. Îmi dă cu eroare. Nu pot să cred. Rămân mască. Rămân mută. Inima mi se face cât un purice. Mă tem.
– Mădălina…
– Dă‑i, uăi, pași! zice Ion de pe scări. Zice așa, ca și cum un pic deranjat, dar nu prea tare. Ca și cum un pic iritat, dar nu prea tare. Că Vadim îi cere puță fiicei sale de 10 ani.
– Mădălina, hai deschide! continuă Vadim nestingherit de prezența lui Ion sau de vorbele lui.
Mai zi o dată! Mai zi o dată! Ce‑ai zis?! Mai zi o dată! – repet în capul meu panicată.
Vadim continuă cu bătăile și cu rugămințile în ușa Mădălinei, de fapt în ușa lui Ion. Dar Ion e criță și Ion e Ion. Dar Lilia?! Femeia lui Ion?! Mama Mădălinei?! Dar Lilia, probabil, a rămas pe ospețe pe undeva ori muncește în tura de noapte. Iar Mădălina e în camera 57 cu fratele ei mai mic, de care nu se sinchisește nimeni. Și brusc îmi vin în minte toate lucrurile de care sunt în stare acești oameni și îmi amintesc cum Lilia însăși o umilește pe Mădălina și‑o lovește cu pumnii și cu coada măturii. Cum Lilia se îmbată împreună cu Ion sau fără Ion. Cum Lilia sare la bătaie la vecina ei de vizavi, care‑i bolnavă psihic.
Ion e Ion. Vadim e Vadim. Și Lilia, la fel! Înțeleg că tot ceea ce‑am văzut eu că fac ei în hol e o nimica toată. Că ce fac ei între ei și cu copiii lor când nu‑i vede și nu‑i aude nimeni, probabil, depășește imaginația mea și pe a lui Satana. Înțeleg că asta n‑ar fi pentru prima dată.
Dar e întâia oară când înțeleg că nu mi‑ar ajunge curaj să deschid ușa. Să ies cu vorbe dure și cu amenințări. Totodată, vorba nu mi se pare instrumentul adecvat situației. N‑am nici curaj să chem poliția. Vadim a rostit cuvântul o singură dată. N‑am dovezi. N‑am curaj. N‑am dovezi. N‑am curaj. Am niște genunchi moi și‑o inimă pe care o aud tot mai puternic în urechi. Sunt într‑o nedumerire totală. Sunt într‑un șoc total.
Mă îndoiesc de mânerul ușii mele, căreia îi lipsește un șurub. Mă îndoiesc că ușa mea ar putea rezista în fața unor lovituri de pumni și de picioare.
Din noaptea aceea, de fiecare dată când ieșeam din garsoniera mea, afișam un chip serios. O mască de duritate. De pericol. Încercam să‑mi protejez granițele mimând pericol.
În noaptea aceea, pentru prima dată, am simțit cu adevărat că nu pot face nimic pentru alții și că abia de‑mi sprijin granițele lumii mele ca să nu năvălească peste mine toată mizeria și boala acestei lumi. Să nu se afle cumva și de inocența mea.
