Vând păr. Scump!
Vând titluri.
„De vorbă cu Emo”. Scump!
„Flutura. Verb”. Se vinde și acest titlu, sugerat, bineînțeles, de satul în care s-a născut colegul și prietenul meu, scriitorul Dumitru Crudu.
Și mai sunt câteva titluri în stoc, bune tocmai pentru a polemiza cu titlul cărții lui Silviu Iliuță „Toate titlurile bune au fost date”.
„Reclamasutra”.
Și altele.
„Astăzi se scrie prea mult”, îmi reproșează aici un erou din romanul lui Matei Vișniec „Negustorul de începuturi de roman”.
Într-adevăr.
„Astăzi, după cum spunea Cicero, copiii nu-și mai ascultă părinții și toată lumea scrie cărți”, spune Eugen Ovidiu Chirovici la sfârșitul mulțumirilor sale pentru cititorii romanului „Cartea oglinzilor”.
Și dacă se scrie prea mult și dacă toată lumea scrie cărți, autorii au nevoie de titluri.
Vând titluri. Ce afacere grozavă într-o vreme în care sunt puțini dintre cei care sunt ca Albert Camus, care, vorba aceluiași Matei Vișniec, „scrie ca și cum s-ar dezbrăca de cămașă pentru a-și arăta cicatricile”!
Vând titluri.
„Jocurile foamei”. Ediția „Basarabia, 1947”.
Scuze, pe acesta nu-l vând. E prea personal. Și e prea scump. 1947 este anul în care s-au născut ori au copilărit părinții noștri.
