(Partea a patra, continuare din numărul 29)
Dana Strungaru (regizoare, Teatrul Republican ,,Licurici”): Eu vin cu o replică la ceea ce a spus domnul director interimar de la Cehov. Nu știu de unde ați luat dumneavoastră date despre Teatrul „Licurici”, dar este unicul teatru în care la baza politicii repertoriale a stat și dramaturgia națională. Teatrul, nu numai la noi în republică, dar și în România, se confruntă cu problema dramaturgiei pentru copii. Primul spectacol din dramaturgia națională l‑a montat Emilia Plugaru, Vârcolacii au furat luna. În 2004 am creat o piesă în baza versurilor lui Grigore Vieru, Planeta de rouă, în 2013 am creat o piesă în baza operei lui Spiridon Vangheli, Steaua lui Guguță. Am creat și la Teatrul ,,Mateevici”, la aniversarea a 90‑a, un spectacol în baza creației domnului Vladimir Beșleagă. La Teatrul „Licurici”, în fiecare an vin zeci de piese ale tinerilor dramaturgi. La Consiliul artistic se citesc piesele, dar noi avem criterii de apreciere. Eu, de exemplu, optez pentru o dramaturgie de certă valoare, în care să fie actuală problema, să fie actual conflictul, mesajul spectacolului, care să aducă plus‑valoare producției teatrale din care face parte regizorul, cu întreaga echipă. La noi, anul acesta au fost peste 10 piese citite la Consiliul artistic. S‑a menționat piesa doamnei Irina Nechit și a doamnei Angelina Roșca, s‑a mai menționat o piesă. Ceea ce este actual… e vorba de regulile de circulație. Noi avem probleme grave actuale, noi ne facem că nu auzim și nu vedem. Un tânăr dramaturg care colaborează cu noi este domnul Vitalie Jacotă. Eu sunt aceea care îmblă și întreabă: n‑ai ceva nou? Eu colaborez acum cu tineri dramaturgi, scriitori din România care doresc o colaborare cu teatrele din Republica Moldova, pentru că eu am cerut piesele și am zis să le propun unor teatre, să fie montate unele spectacole care pot aduce plus‑valoare actorilor. Sunt unele piese care au fost date la o parte pentru că nu aduc plus‑valoare…
Boris Cremene: Ce se întâmplă? Regizorii au preluat funcția dramaturgului, regizorii fac dramatizări și le montează…
Vitalie Jacota: Însăși agenda mesei rotunde e o soluție a problemei pe care ne‑am adunat s‑o discutăm astăzi. Chiar ultimul punct: „Posibilitățile de organizare a unui festival al dramaturgiei basarabene”. În fiecare an, sub egida Ministerului Culturii, dacă s‑ar organiza acest festival, automat ar ieși la iveală mai mulți dramaturgi începători, dar și cu experiență. Al doilea – dacă există o strategie. Sigur că există o strategie, dacă se vor face acele ateliere de creație pe lângă fiecare teatru. Și al treilea punct – ca Ministerul Culturii să susțină financiar montarea anume a dramaturgilor basarabeni. Iată, noi montăm acum dramaturgi din Evul Mediu, din Antichitate. De ce? Fiindcă ei au depășit timpurile lor cu sute și mii de ani înainte… În mintea multor dramaturgi cred că există și abordarea unor probleme care vor fi actuale și peste o sută de ani…
Vitalia Grigoriu (actriță, Teatrul „Luceafărul”): Eu cred că există lipsă de comunicare între teatre și scriitori, pentru că, într‑adevăr, comunicarea trebuie să fie între regizori și dramaturgi, ca să rezoneze cu acel text pe care îl propuneți. Pentru că noi am avut o asemenea experiență, nu vreau să dau nume acum. Am avut și bani într‑un proiect pentru un text care trebuia dramatizat, și am invitat un regizor, iar peste două săptămâni s‑au certat între ei, autorul și regizorul, și am fost nevoiți să restituim banii. Iată, există și asemenea experiențe, de aceea zic: este foarte important ca regizorul și dramaturgul să găsească limbă comună, să rezoneze. Despre actualitatea textelor nu stiu ce să spun, necesitățile publicului sunt atât de diferite. De exemplu, spectacolul lui Gheorghe Urschi, Testamentul, care deja are 30 de ani în Teatrul „Luceafărul”, are sălile pline. Probabil, spectactorul se regăsește în acele personaje. Problemele îmi par învechite, dar personajele sunt actuale… Orice spectacol este un risc. Regizorii, nu știu de ce, iau un text și au o viziune personală asupra lui, fac din el ce vor. Cu un dramaturg e mai greu.
Dana Strungaru: Dacă n‑o să valorificăm potențialul artistic al celor care sunt acum în Republica Moldova, o să râmânem și fără ei, domnilor, pentru că nu se promovează, nu se valorifică studenții. Eu în 2014 am avut ultimul curs, toți au plecat. Oamenii vor schimbări, dar schimbarea înseamnă acțiune. Schimbarea depinde de noi toți… Dacă în capul mesei stă indiferența, atunci nimic nu se face.
Onorina Burlac (director interimar, Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălți): Nu sunt de acord că nu s‑au montat, nu se montează dramaturgia națională. La noi s‑au montat piesele lui Constantin Cheianu, Nicolae Roșca, Dumitru Crudu, Gheorghe Calamanciuc, Mircea V. Ciobanu, Maria Șleahtițchi, Nicolae Leahu, Gheorghe Urschi. Acum poate mai puțin. A fost montată o piesă de domnul Crudu, o poveste pentru copii, Prințesa purcica, care se joacă. Dar am o întrebare pentru colegi: la cine pe birou sau în poșta electronică stau măcar câteva piese ale dramaturgilor naționali? Veniți cu propuneri, noi facem consiliul artistic, le citim, le discutăm, le înaintăm la Ministerul Culturii.
Angelina Roșca: Cei din teatru au condiții, ei sunt angajați, sunt favorizați, actori, regizori. Vrem și noi, dramaturgii, să se facă și pentru noi ceva, nu să alergăm noi: haideți, montați‑ne. S‑a vorbit despre importanța temelor, nu neg, dar totuși să lăsăm posibilitate pentru o creativitate largă, ca dramaturgii să se pronunțe în mod diferit în ceea ce scriu, și atunci o să apară și piese de succes, durabile.
Valeriu Țurcanu (dramaturg): Eu am mai multe întrebări decât afirmații. Dacă vorbim de dramaturgie națională, de ce nu vorbim și despre dramaturgia universală?
Dumitru Crudu: O să vorbim altă dată.
Valeriu Țurcanu: Pentru teatru este o componentă foarte importantă, care determină caracaterul internațional, publicul, spectatorul. Noi lucrăm pentru spectatorii din această țară, din Republica Moldova, care este o comunitate națională, are niște interese comune, de destin istoric, de identiatate națională…
Dumitru Crudu: Dumneavoastră filozofați…
Valeriu Țurcanu: Nu filozofez, noi vorbim despre teatru fără a vorbi despre spectatori. Aceasta este o întrebare pe care o adresez. Strategia începe cu ce? Cu formularea misiunii acestei strategii. Fiecare teatru are un statut. În statut, primul lucru este misiunea teatrului, și această misiune, în funcție de teatru, e diferită. Un teatru rus are o misiune, un teatru de păpuși – altă misiune. Dacă este un teatru național… Care este misiunea unui teatru național? Sunt teatre municipale… „Național” este o categorie introdusă în legea care a fost votată prin 2005 pentru a arăta nivelul de calitate și repertoriul. Dacă un teatru național se numește „Național”, de ce nu are dramaturgie națională în repertoriu? Este o politică repertorială…
Serghei Chiriac: Mă simt, într‑o măsură oarecare, vinovat. Sunt tânăr regizor și recunosc că nici eu, la rândul meu, nu apelez la dramaturgia națională. De ce? Pentru că o dramaturgie cotată, cu dramaturgi cotați internațional, deja din start, într‑o măsură oarecare, probabil, îmi asigură o platformă, o stabilitate. Dar într‑un joc cu dramaturgie contemorană care nu este palpabilă, noi nu știm ce va fi, riscul se dublează. Și în acest caz, cred eu, și dramaturgia națională, la rândul ei, trebuie să‑mi dea și mie un imbold, o provocare.
Dumitru Crudu: A venit un dramaturg din România, Mihai Ignat, a câștigat câteva premii UNITER, la BBC, foarte cunoscut, montat și în Europa, și m‑a rugat să‑l duc la directorul dvs., la domnul Petru Vutcărău, pentru care am un mare respect, ca să‑i dea o piesă. I‑a dat‑o și, bineînțeles, după aia n‑a mai urmat nimic, tăcere totală.
Irina Nechit: Serghei, cum vezi în continuare ieșirea din situație?
Serghei Chiriac: Mie mi s‑a părut o variantă corectă, care va mișca lucrurile, finanțarea unui proiect concret: teatrul X, Y, cu dramaturgul cutare și dramaturgia națională ies în valoare automat. Pentru că este un proiect concret, exact, care are un suport financiar, cum a zis și doamna Pilchin, pentru că noi asigurăm, pentru că scopul nostru nu este doar de a încasa bani, dar de a mișca dramaturgia națională, și atunci financiar statul ne asigură o bază.
Linas Zaikauskas (regizor de teatru, Lituania): Eu sunt dintr‑o țară la fel de mică, cum e și Moldova. Și acolo există problema dramaturgiei naționale. Există un paradox, este un teatru foarte bun lituanian, care e recunoscut în toată lumea, există regizori foarte buni, la fel, cunoscuți pe mapamond, și nu există dramaturgie. Școala teatrului lituanian mai mult s‑a făcut pe baza poeziei lituaniene. Noi totuși am început să practicăm atelierele de creație pe lângă teatre. Ministerul Culturii din Lituania finanța proiecte. Dacă un teatru monta o piesă nouă lituaniană, ministerul susținea financiar acestă montare. Dramaturgia lituaniană încă este într‑o stare incipentă…
Dumitru Crudu: Cum spunea Marin Sorescu: dacă Eminescu n‑ar fi existat, l‑am fi inventat… Dramaturgia, dacă nu e, poate fi inventată, încurajată, susținută, ajutată să apară…
