După ce am citit cu mare plăcere Însemnările unui tânăr rebel (F.E. – Tipografia Centrală, Chișinău, 2022), un fel de jurnal din studenție, mi‑am dat seama ca Ilie Lupan scrie și poezie, dar… zăbovește s‑o prezinte cititorului său. Însă n‑a durat nici un an, și iată, am pe masa mea volumul de versuri Să nu-mi ucideți visul (CEP USM, Chișinău, 2023), care, în fond, este un volum de lirică biografică pe care o cultivă autorul, care‑l separă pe Ilie Lupan de o anumită tendință estetică, de mulți confrați de condei, deoarece poetul este orientat spre cuvânt, privit cu adorație, dar și cu spaimă, pentru că de aici, de la cercetarea sensurilor lui tainice, se așteaptă totul în poezie: „Visai că‑s un poet rebel/ Dar poate că/ Nu sunt defel,/ Dar ăsta era visul/ Și nu mai am ce face…/ Sunt doar un biet pensionar,/ Nici înțelept, nici chel,/ Sunt un poet rebel…/ Visai, totuși visai/ Cum că o mare editură/ A încheiat cu mine –/ Cum doar în vise e –/ Un contract cu plata în avans/ Pentru niște poeme încă nescrise…/ Câte‑un cuvânt,/ Ce îl aud cum geme/ Prins între dinții încleștați,/ Îmi spune: frate, nu te teme…/ Iar altul îmi șoptește dulce,/ Precum sunt buzele de fată mare: «Fraților, de ce să vă certați?/ E loc la masă pentru toți/ și pentru fiecare:/ și pentru buni, și pentru răi,/ numai nu pentru hoți…» […]/ Căci totul e deșertăciune și goană după vânt/ Și numai visul e bulboana‑n care să m‑arunc/ Fără‑a mă teme de vreun rău sau de înec…/ Copiii mei, să nu‑mi ucideți visul mie/ Nici chiar dacă‑ar veni timpul să plec,/ Căci visul meu e Mama Românie! (Să nu-mi ucideți visul, p. 12‑14). Observăm că autorul e în căutarea unui lirism mai direct, mai descătușat de mitul modern al cuvântului – mit născut într‑o literatură de atitudini livrești, în fond. În versurile lui Ilie Lupan, poezia (citește: cuvântul!) străpunge cercul strâmt și tenace al emoțiilor elementare: „Sunt, doamnă, trist,/ mai trist chiar decât/ «cel mai trist poet din Europa» –/ Cioclea,/ și sunt sătul până în gât/ de‑această larmă, pizmă, ură, aroganță,/ și‑aș vrea să ne refugiem în doi,/ să ne luăm pe‑o zi și‑o noapte o vacanță/ la o cabană din pădurea de la noi/ și, ca pe o metaforă (la care/ nu au visat nici moderniștii Popa,/ Ciornei sau Galaicu‑Păun),/ să te utilizez – pardon! – plasez/ într‑un frumos‑plăcut roman‑poem/ de dulce nostalgie și uitare/ și gura mea pe gura ta să‑mi pun,/ să fim o singură suflare;/ ca la Stănescu să‑mi acopăr inima/ cu umbra ta,/ gata să erupă din piept și să fugă/ nemaiputând rezista/ la așa tensiune mare –/ arterială sau poate interetnică,/ întrucât în sângele nostru, precis,/ se bat și forțe leșești, și tătare,/ și daco‑romane, firește,/ dar până la urmă tot eu rămân cel învins,/ iar tu, mereu învingătoare…” (Tristețe lucrătoare, p. 22). O astfel de poezie se consumă numai în atitudini sentimentale, revărsându‑se printr‑o tehnică poetică, la prima vedere simplă, trăită, personală, care capătă, în cuprinsul volumului Să nu-mi ucideți visul, dimensiunea particulară a poeziei: „Mă tem de un vers care să mă inculpe/ ca pe un tâlhar ordinar,/ mai ceva ca un hoț de cai./ Nu concurez nici la poezie,/ Nici la celebritate cu hoțul tuciuriu care se crede/ doldora de talent, înzestrat cu har,/ încât falsa‑i modestie nu i‑a permis să renunțe,/ din cauza unor găinării, la premiul de stat,/ pe care tot niște pezevenchi i l‑au acordat…/ Dar nu despre asta e vorba, de fapt,/ ci despre visele care mă fac să tresar/ în miez de noapte, încât nevasta,/ sensibilă la orice mișcare,/ dar mai ales la metafore,/ mă întreabă, îngrijorată: «Pe cine ai visat?»/ Fiindcă nu‑mi pot permite să‑l visez pe Eminescu,/ precum un poet consacrat,/ zic și eu, buimăcit, visător și frustrat: «Am visat‑o pe mama…»” (Mă tem de un vers…, p. 48).
Metafora trece brusc din spațialitate în durată pură, logica intimă a poeziei devine un adevăr, lăsându‑se posedată prin aproximații și analogii depărtate. Colaborarea dintre poet și lector devine o cursă a ingeniozității. Intuiția lui e obligată să lucreze arbitrar, fiindcă arbitrară este însăși logică internă a metaforei. Dubla figurație a poetului trebuie bifurcată în elementele componente în infinitezimalele ei subiective; exegeza este singura cale de percepție poetică.
Cititorul atent va observa că antenele poetice ale lui Ilie Lupan sunt receptate și în stările sufletești care capătă o adâncime aparte. Iubirea îl predispune pe autor la gesturi largi, de cavaler, pline de candoare ce se compune din gingășii și transparențe: „Iubito, ascultă‑mă ce îți spun, te implor!/ Măcar o dată în viață ai încredere în mine!/ Știu că sunt un om… cum să‑ți zic… plin de dor,/ Deși tu spui că eu aștept doar muza: vine sau nu vine?” (Să nu te îngrijorezi, iubito, p. 43) sau: „Și‑am zis că nu mai vreau să scriu,/ De ce se‑ntâmplă‑n jur fiind scârbit de tot,/ Însă nevasta – o, minunăție, argint viu –/ Mi‑a zis că chiar dacă mă doare‑n cot,/ Oricum sunt obligat să fiu un cronicar/ Al epocii tâmpite – IT sau nu mai știu eu cum,/ Să nu‑mi fac din nimicuri viața un calvar,/ Ci să‑mi urmez de Dumnezeu trasatul drum…” (Și-am zis că nu mai vreau…, p. 62). În aceste versuri percepem acest ceremonial desuet și complicat care înlocuiește actul de viață, din care poetul își extrage tot ce are mai bun – poezia sa de dragoste.
Cu certitudine, cuprinsul acestui volum de versuri al lui Ilie Lupan, intitulat atât de sugestiv – Să nu-mi ucideți visul –, va surprinde cititorul și cu poeme care amintesc de casa părintească, de părinți și de alți oameni dragi. Unele poeme au îmbrăcat haina Motivelor Biblice, dar versurile rămân a fi întru totul remarcabile, prin același ton și aceeași atmosferă confesivă și de insinuantă stare… lirică. Ilie Lupan e un poet de acorduri line racordate la nostalgii în șoaptă.
