Un volum de poeme, misterios precum e personalitatea și viața lui Pynchon, a Papei de la Roma sau a designerului vestimentar al președintei Maia Sandu; ultima carte (apărută) a lui Virgil Botnaru, ALIBI, Editura Prut, sec.XXI, anul 21 a făcut valuri pe unde magnetice și rețelele necruțătoare ale internetului și a înmuiat din suflete în această ultimă jumătate de an.
.
Pe bună dreptate Ion Pop scrie despre Virgil Botnaru că „are știința construcției – din fărâme corelative obiective asociate adesea surprinzător, în stare să sugereze, să aproximeze stări sufleteşti desfăşurate, cum s-a observat, pe o gamă largă… sunt probe ale unui talent real, solidar cu promoția sa, însă cu ambiții parcă ceva mai mari, atât ca problematică, cât și ca șlefuire a limbajului”.
Poezia lui Virgil Botnaru nu se cere/caută disecată și documentată din punctul de vedere structural; poezia lui e șlefuită măiestrit și simți cum o poți juca ușor, ca pe o bilă (perfectă) de fildeș sau o perlă (doar rareori îți vine să strigi la vreo ironie de-a autorului mai tăioasă: Barocco!.
Virgil și-a construit cu acuratețe de ceasornicar volumul încât să ții în mâini (și să ții în minte!) nu doar o poezie cu suflet și, iertați-mi calamburul, poetism ca lacrima, dar și un obiect bine lucrat, estetic și plăcut la atingere (culoarea coperții are ceva asemănări cu pielea: totuși pielea-cucoanei sau bej?). Așadar Virgil îi împacă și pe cei ce caută poezie bună, și pe cei ce „dau bani pe carte – să fie și un obiect frumos”; doar că celor din urmă le va fi mai greu (cartea nu se prea găsește în librării). Astea fiind spuse, putem cu inima-mpăcată să zicem că volumul acesta de poeme e un ALIBI (aproape) perfect pentru o presupusă judecată de apoi a poeților.
ALIBI este plin de biografisme și se citește de-a dreptul ca o (auto-)biografie, probabil de aici și replica lui Anatol Moraru, care a prefațat volumul: „Un poet care-și gândește viața în interiorul poeziei”; are șase părți (șase etape ale vieții, privite distant, dar și în timp real), pe care le voi expune aici, cu câte un poem-două din fiecare.
Volumul începe cumemoria cărnii,o aruncare a undiței în apele trecutului (nu știm dacă pentru a prinde/a fi prins de același pește) și tot aici găsim un poem care a dat numele cărții precedente a autorului:
schimbare de altitudine
pe atunci aveam nişte gânduri cuminţi ca jucăriile de pluş din/ dormitorul fetelor bătrâne. când mă culcam, le luam cu mine/ în așternut, încăpeam bine într-o lume a noastră. curând trebuia/ să vină o zi care să ne ajungă pentru toate. apoi a plouat/ o săptămână întreagă şi eu aveam deja alte planuri. mama îmi/ spunea că vorbesc prin somn. alți prieteni nu cunoscusem/ încă. pe urmă a nins frumos./ acum am cu totul alte probleme și dacă aud, întâmplător, la/ alții o idee fixă care mă obseda odată, e ca și cum m-aș întâlni/ prin oraş cu o iubită de cândva, la braț cu alesul inimii ei./ mă dau după primul colț, îmi aprind o ţigară/ şi râd.
Al doilea capitol, numit dragostea e o cămașă albă, este ticsit de definiții ale dragostei și venă tinerească a poetului (probabil e și partea mea preferată a volumului), din care voi lăsa două poeme:
complexul Oedip
bărbatul îşi alege de soție/ pe cea care seamănă/ cu mama sa.// probabil, de asta/ i-ai plăcut din prima lui tata,/ când am mers la ai mei.// tu şi mama pregăteați masa,/ iar noi am coborât în beci/ şi la un pahar de vin mi-a zis:/ vezi să n-o jigneşti vreodată,/ că ne este dragă fata asta…
dragostea e o cămașă albă
în viață nu stă totul în dragoste,/ măi băiatule!/ mi-a zis socru’ meu/ când ne-am văzut prima dată// şi scutura mai departe/ cu o mătură veche/ gândacii de pe curpenii de cartofi./ nu mă privea în ochi.// apoi sufla din răsputeri// peste cărbunii abia turnați// în mangalul nou-nouț.// dragostea e/ aşa/ o cămașă albă,/ pe care o îmbraci/ de văzul lumii,/ dar prin casă umbli adesea/ într-un maiou purtat.// nu e totul, crede-mă,/ e ca şi cum –/ răsuflă el adânc –/ e ca şi cum/ ai sta toată viața/ la etajul şapte/ şi ai lua liftul/ doar până la trei.
Trei nu este doar numărul următorului capitol, ci și numenul formulei 2+1=3 – ea și titlul capitolului. Familia s-a ales cu încă un membru, unde singurătatea din cuplu (un fel de a spune izolării în dragoste) se transformă în:
singurătate cu Lucian
te întorceai abia la amiază. prin jaluzelele deschise urmăream/ cum traversezi aleea de lângă spitalul municipal. în jacheta/ galbenă păreai o frunză de lauri coaptă, gata să cadă. ți-ar fi/ plăcut să te vezi de la balcon. aici e curat şi bine,/ eu, de exemplu, stau toată ziua cu fața în sus, ca un ceas de/ şapte martie în cutia lui de naştere./ ți s-a deschis ușa secției,/ urci încet scările./ acesta e timpul nostru./ am întins spre tine un braț ca o ramură…
Iar în următorul capitol al cărții, 2×2=4,Virgil (ca tată și ca poet) se arată deja mai experimentat, mai liber; și aceasta
fără drept de apel
i-am schimbat scutecul,/ l-am hrănit cu lingurița,// am mers noaptea la farmacie/ şi l-am jelit când avea colici.// de câteva ori,/ l-am legănat pe picioare.// Flavian are un tată de treabă.
Că-i Vineri 13 sau o zi mai cu promisiuni, în viața poetului din când în când își bagă gheara… poezia. În acest – al cincilea – segment al cărții, simți pe alocuri cum parcă ceva i-ar șopti un „Vei întâlni Matahala, prezintă-i onorurile” și poetul se grăbește să o elogieze cumva; și dacă n-ar fi o poantă – aceasta cu poezia tatălui (prin fiu) –, ai crede că nu e pe deplin asumată (sieși):
numele tatălui
până să-l ia la armată,/ taică-meu cânta la chitară/ şi scria poezii,/ dar eu/ nu le-am văzut niciodată.// din primul meu salariu,/ am cumpărat de la Dima/ o Trembita neagră./ într-un an de zile/ am învățat/ doar două acorduri/ şi am dus-o acasă, la ţară.// astă-primăvară, am trimis/ un ciclu de versuri/pentru o revistă de la Iaşi./ le-au publicat,/ dar mi-au greşit numele –/ Victor Botnaru,/ ca-n buletinul lui tata.// chiar dacă/ nu mai scrie de mult,/ tata a ajuns un poet/ de prima pagină…
Și când pe toate le făcu și văzu că sunt bune, poetul se odihni abia după capitolul șase al cărții, dacă odihnă era, căciweekendul (a trecut)ca o bere– titlul ultimei părți și-al poemului de mai jos:
ieri am fost la piață după cartofi noi,/ două becuri, cuie mici/ şi m-am întors cu un ceas de perete/ alb şi rotund ca o căsnicie perfectă.// l-am pus în dormitor, gândindu-mă/ ce plăcere/ să te uiți cât e ora/ în diminețile de duminică,/ când te trezeşti/ pentru o ţigară,/ la şapte fără trei minute/ şi te bucuri că ai o zi ploioasă înainte,/ numai pentru ispitele trupului tău./ dar weekendul se duce/ ca o bere băută pe ascuns./ te trezeşti luni –/ o cafea,/ trei pahare de apă de la robinet,/ un duş rece;// regreţi mărturisirile făcute/ după miezul nopții/ şi o iei sisific.
