(Premiul Revistei „Timpul din România”la concursul de literatură „Rețeaua Literară” ,ediția a VII‑a)
…Atunci când mi‑am trimis copila de acasă, am sperat că totuși moartea mă va cruța. Dar nu… Nu poți fugi de ceea ce ești, de ceea ce ai construit în jurul tău. Ai lăsat pe alții să‑ți sape mormântul. Când totul e pregătit iar tu mergi direct pe un singur drum, nu mai ai cum să fugi. Nu ai mai făcut nicio altă cărare pe care ai fi fugit de mersul spre cimitir.
Sicriul era vișiniu. Eu în sicriu, aproape că nu mă mai recunoșteam. Aveam o tăietură până pe gât. M‑au tăiat ca pe un trup a cărui moarte era neprevăzută. Mi‑au analizat organele și m‑au cusut. M‑au cusut așa cum se cos șosetele rupte, purtate prin vânt și ploaie. Au ieșit din morgă și le‑au spus că am murit din cauza unui accident vascular cerebral.
Partea cea mai frumoasă era totuși că m‑au îmbrăcat în fustița mea preferată. Un bej frumos, ușor trecut de genunchi. Ce‑i drept, cămașa nu era deloc potrivită. Aș fi îmbrăcat alta. Asta era prea întunecată. Trebuia să o arunc și să nu iau acest risc. Să fiu îngropată în catastrofa aceasta de cămașă cu flori violete. Și pantofii… Dezastru! Mă și strângeau, căci mi se umflaseră picioarele. Urâtă tare mai eram!
Dar până la urmă… ce mai conta? Pomenile erau pregătite. Toată lumea își repartizase pomenile după bunul plac. O găleată cu vin. Vin roșu. Câteva cruci mari. Transpirație pe fruntea celor patru gropari. Sicriul greu. Drumul de la casa părintească până la cimitir era lung.
M‑au îngropat lângă tatăl meu. Mama mea își făcuse loc acolo. Dar m‑a petrecut pe mine.
Se spune că mai mare durere decât cea în care copilul își pierde mama este cea în care mama își pierde copilul. Eu le‑am simțit pe ambele odată.
Și chiar dacă fața mea era moartă, picioarele umflate, iar trupul rece, emoțiile mele și durerea mea se răspândeau foarte intens printre morminte.
La fiecare fântână, mulțimea de oameni se oprea. Se striga câte un nume ca să‑i fie înmânată o pomană, se turna un pic de vin într‑o cană micuță de aluminiu și se pomenea numele meu în tot satul. S‑au oprit de opt ori. Opt fântâni. Curgeau șiruri de transpirație pe frunțile groparilor, iar colbul se lipea bine de fiecare pleoapă umedă.
Au ales să stau în casa părintească două zile până mă vor îngropa. Două zile în care toți veneau și îmi priveau trupul ca pe o operă de artă. Unii plângeau.
Mi‑au pus o cană cu apă, o lumânare și o farfurie cu sarmale în camera în care am murit. Cică după ce mortul este luat, sufletul lui mai bântuie casa 40 de zile. Iar în aceste 40 de zile i se face și foame.
Foame nu mi s‑a făcut, dar am gustat din modestie și bun‑simț. Totuși, mi‑ar fi plăcut mai mult ca sarmalele să fie cu frunze de viță‑de‑vie. Urăsc varza!
Băiatul meu era pe lângă mine. Fata mea dispăruse. Nu a stat lângă mine și nici nu a venit să mă vadă. Am supărat‑o prea tare. O înțeleg.
Patru cuie. Peste mine – un capac. M‑au coborât. Un pic de țărână. Bocete.
„Cui ne‑ai lăsat, Taniușa? Cui ai lăsat acești doi copii? Cine va mai veni la mine și va avea grijă?”
Fata mea e undeva departe. Băiatul cu ochii plini de lacrimi vede cum imaginea mea se pierde. Aveam în mână o icoană micuță, pe care nu știu de ce toți o sărutau. Băiatul meu, Vlad, mă privea, iar în fața lui stătea titlul examenului lui în viață: „Mama mea – icoană sfântă”. M‑au aruncat într‑o groapă. Jumătate din oamenii adunați se gândeau deja la ospăț, la sarmalele calduțe și paharul de vin roșu de la nea Ion din sat. Apoi au luat lopețile și în urma mea a rămas un mormânt. O cruce albastră pe care scrie cu litere mici Gavrilescu Tatiana.
Așa s‑a încheiat dansul meu. Ultimul cântec – „Veșnica pomenire”, iar ultima amintire – copiii mei, în ai căror ochi eu am murit. Ochii aceia plini de neștiință.
Pentru că niciodată ziua de azi nu este la fel ca cea de mâine, iar asta a fost ultima lecție pe care am reușit să le‑o ofer copiilor mei miraculoși…
Cât despre el…
El a rămas printre paginile fără de culoare. Acolo unde morțile mele s‑au repetat de nenumărate ori. Și am murit de fiecare dată când iubirea mea aflată în apogeu era stropită de trădare, dispreț și bătaie. Atunci de fapt murisem. Și nu numai o dată. Cu mult înainte ca trupul meu să cedeze.
Îl iubesc. Și îl voi iubi necondiționat. Este absolut incredibil cât de mult poate iubi un suflet.
Mă privește și îi simt suflarea grea. A plâns! Și, încet, mi se face dor de ei toți. Mi se face dor de atingeri, de săruturi și dureri. Mi se face dor să‑mi strâng copiii în brațe și să le spun că de fapt eu sunt cu ei. Că nu i‑am trădat. Că niciodată nu i‑aș lăsa. Că nu sunt o mamă rea…
Mi‑e frică…
Ce culoare are moartea? Neagră? Nu. Cu siguranță, nu. Oamenii se îmbracă în negru. Culoarea pământului.
Ceea ce am învățat de la moarte se reflectă într‑un curcubeu cu un infinit de culori. Toate aceste culori au făcut parte din mine. Moartea nu mi le‑a ascuns, dar mi le‑a pus în față. Așa am înțeles că fără moarte viața nu ar avea niciun sens. De aceea am și murit. Am murit pentru că am vrut să mor.
Singurul regret? Nu am văzut marea…
Culorile morții .
