Parlamentul și Președinția ardeau.
Pășind unul lângă altul, Natalia Morari și Vlad Filat erau conduși pe Maria Cebotari, în jos, de o ceată de bodyguarzi, care se roteau în jurul lor ca acele unui ceas, croindu‑le drum prin mijlocul protestatarilor, care încă li se mai uitau în gură. Ei nici măcar nu se uitau pe unde pășeau, aveau grijă de asta paznicii din preajma lor. Parlamentarii fugiseră, Voronin se retrăsese la Condrița, iar poliția se dăduse la fund, în curțile Ministerului de Interne sau ale inspectoratelor de poliție din oraș, așteptând noi ordine, care așa și nu mai veneau. După ce au furat tot ce se mai putea fura din clădirea Parlamentului, prin oraș nu mai întâlneai decât bețivi. Bețivi erau mai mulți decât îngerași. La un colț de stradă doi tipi s‑au apucat cu mâinile pe după umeri și au început să danseze. Dansau pe portretele lui Vladimir Voronin. Săreau pe ele în ritmul unei hore strămoșești. Ferestrele pe sub care treceau Natalia Morari și Vlad Filat se deschideau instantaneu și oamenii le răcneau numele:
—Natașa, Natașa!!!
—Vlad, Vlad!!!
—Trăiască, trăiască, trăiască Natașa, Ardealul și Țara Românească!!!
—Natașa și cu Vlad, Împreună sunt un vad!!!
—Vlad și cu Natașa, vă mulțumim Și în veci noi vă iubim!!!
Oamenii le aruncau flori și Vlad prindea câte‑un trandafir din zbor și i‑l dăruia Natașei. Au intrat într‑un parc pustiu, unde un boschetar se culcușise în fotoliul lui Ivan Ilici.
Cu capul întors spre Natașa, privirile lui Vlad străluceau de admirație și patimă, sorbind‑o în interiorul sufletului său ca și cum ar fi băut cea mai gustoasă limonadă din lume. Ochii lui semănau cu niște iezi țopăind în jurul mamei lor, niște iezi abia născuți. În privirile cu care o învăluia se reflecta cerul de deasupra lor, norii pufoși plutind deasupra Teatrului de Operă și Balet, florile albe sau roz explodând pe copaci. Privirile lui erau de bouț îndrăgostit pe vecie de preafrumoasa și mult prea curajoasa femeie din stânga lui. O adora așa cum le adoră urșii pe ursoaicele care le‑au salvat puii din vâltoarea fără scăpare a unui râu turbulent.
Pe aleea pe care aluneca Jeanne d’Arc, Vlad Filat o purta pe brațele zâmbetului său năzdrăvan, întrebând‑o uimit cum, oare, i‑a reușit totul.
Dar și ea îl privea cu gura larg deschisă. Îi zâmbea și ea, dar nu cu ochii (sau cu ochelarii care‑i ascundeau ochii), ci cu gura. Cu gura întredeschisă. Un pic întredeschisă, destul însă ca unui bodyguard să i se întărească ceva între picioare. Cu buzele proaspăt rujate ea nu‑i vorbea, ci îl privea. Oare când a reușit să și le rujeze? Îi vorbea cu pomeții obrajilor, cu nasul, cu fruntea, cu bărbia, cu umerii sau cu sânii ei, ascunși sub vesta antiglonț.
— Oare cum ai putut într‑o singură noapte să înveți româna? o întrebă el.
— Dacă asta mi s‑a cerut, asta am făcut. Eu sunt un soldat foarte conștiincios, execut tot ce mi se cere.
— Dar chiar așa de bine?
— M‑am străduit.
— Și de unde atâta forță în tine? Ai băut ceva înainte?
— Nimic.
— Energizante, ceva droguri?
— Da’ de unde?
— Sex?
— Ce?
—Poate, ai făcut sex?
—Care sex? Sex n‑am făcut deloc. Sex n‑am mai făcut de o lună, căci știi bine că sexul te epuizează și te relaxează, iar eu aveam nevoie de luciditate și de concentrare. Poate, anume faptul că nu am mai făcut sex de o lună i‑a și determinat pe oameni să mă urmeze. Fiind de o lună întreagă virgină, bărbații m‑au mirosit imediat. Mai întâi, bărbații din primele rânduri, apoi, și ceilalți. Au simțit energia sexuală din mine, dorințele neîmplinite, poftele nesatisfăcute, hormonii ținuți sub capac și m‑au urmat. Au venit oriunde le‑am spus să vină. Pentru că ei urmau o fecioară. Fecioara din Orléans, pe care o adorau și pe care fiecare dintre ei ar fi vrut s‑o ia cu el acasă, poate chiar pentru totdeauna și poate chiar în seara asta.
— Prietenii noștri din Moscova te‑au instruit foarte bine.
— Da, și mi‑au mai spus un lucru: să le îndepărtez din jurul tău pe femeile mai frumoase decât tine. Să le lași doar pe alea urâte. Mai urâte decât tine. Ca să nu te eclipseze. Iar în piața aia eu eram cea mai frumoasă femeie. Un pic masculinizată, dar nu într‑atât încât lumea să nu‑mi vadă și genunchii goi și să nu se gândească la faptul că sub vesta mea se ascund niște țâțișoare numai bune de iubit.
— Mi‑ai depășit toate așteptările. Oare după ce se termină totul și cei de la Ambasada Rusiei ne vor lăsa să plecăm acasă, ai să vii cu mine?
— Unde?
— Oriunde ai să vrei tu.
— Oriunde am să vreau eu?
— Da.
— Atunci, vin.
— Abia aștept clipa asta, i‑a spus el fără a deschide gura.
— Și eu, i‑a răspuns ea fără a scoate vreun cuvânt, intrând pe ușile larg deschise de bodyguarzii lor, pășind unul lângă altul, în sala cu candelabre a Ambasadei Federației Ruse din Chișinău, în aplauzele furtunoase – tot mai furtunoase și mai furtunoase – ale miilor de oameni care i‑au împresurat din toate părțile.
(N.a.: acest text e o proză și ar trebui citit în această cheie.)
