Poetul Andrei Novac își continuă și își dezvoltă/rafinează demersul poetic cu volumul apărut la Editura Litera, 2023, lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre. Desenele lui Mircea Cantor surprind această tranziție biunivocă între zonele de anatomie psihică. De altfel, acestea sunt cele trei cicluri ale volumului și o fină schimbare de perspectivă se înregistrează.
Poeme parcă ale aluziei, ale mesajului codat, dar de suplețe și sugestie intensă: „din pământ sunt făcute toate,/ carnea vieții tale,/ o umbră care umblă prin sângele tău/ vie,/ transparentă,/ clară,/ spațiul meu prin care străbat:/ un oraș,/ o lume,/ un timp,/ când vocile dorm,// oasele mele trăiesc în mine,/ au viața lor,/ nasturi,/ lumea ta,/ carnea mea,// moartea și viețile noastre” (lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre).
Arhetipul este unul borgesian, întemeiat pe bibliotecă și pe opera omnia. Făurarul acestui univers este o femeie feminină ce, dacă nu‑și poate domina impulsul verbalizant, îl elevează și‑l diversifică.
În cele din urmă, artistul dezvăluie secretul rețetei: „Nu e loc de îndoieli/ subconștientul își scrie singur jurnalul,/ nu rămâne nimic necuprins” (Nu e loc de îndoieli).
Urbi et orbi, totul este asumat și inclus în mozaicul poetic, mai puțin acțiunile practice ale vieții, care nu par să prezinte interes. Poetul stă „în mijlocul infiniturilor” și țese arme diverse pe bază de subconștient. Așa se face trecerea în dimensiuni de dor și ludic.
Poetul scrie mult despre lacrimi, asemenea lui Cioran. Lacrimi și libertate. Nu există umor, ironie, parodie în acest volum și nici în poezia lui Novac. Persistă o seriozitate atât incandescentă, cât și resemnată, fără a ceda. Traume și amintiri cu rezonanță publică conturează o astfel de paradigmă. Așa sunt scările catedralei din Timișoara, loc de tragică amintire.
În sprijinul acestui tip de discurs vine și asceza stilistică. Se tinde spre un discurs nud, întemeiat pe vocabule din lexicul comun. Jargonul prizat de douămiidouăzeciști nu are succes aici. Se tinde, dar nu sunt exmatriculate toate figurile de stil: „locul în care m‑am născut se desface/ ca un șervețel umed cu capete colorate” (Fără spațiu).
Lumea din poeme apare frustă, dură, dureroasă. Chiar și așa, actantul are ca țintă existarea prelungită, dar în tandem cu alter‑ego‑ul iubit: „carnea mea deghizată în tine” (Fără spațiu). Pe tipar expresionist. Dar expresionismul și postapocalipticul sunt depășite cu ajutorul misticii inimii și al dublului romantic: „între cartierele noastre crește o inimă,/ din ea vom trăi mai târziu” (încercare).
Amintirile sunt purgate de detalii, rămâne intensitatea în cadru imprecis: „independent de stările tale,/ de mâinile tale,/ de lacrimile pe care le strângi/ între pumni,/ viața se contorsionează,/ face bucle șifonate,/ se întinde ca un timpan fin,/ ți‑au rămas emoțiile,/ carnea lor vie,/ șansele pe care ți le dai în permanență,/ totul ca o existență clară/ prin care te uiți/ ca o șansă,/ până departe/ în fiecare zi,/ în fiecare noapte” (Peretele de sticlă al lumii).
Nu e vorba despre o luminiță de la capătul tunelului. Așa s‑ar disipa intensitatea dramatică, dar și împietrită a poeziei. Constant realitățile sunt acompaniate de non‑realități: iubirea de non‑iubire, speranța de non‑speranță, frumuseațea de non‑frumusețe. Pare o paralelă la Ingsoc‑ul orwellian, unde negația fermă era eludată.
Sensibilitatea și uitarea sunt garnitura acestui meniu poetic elaborat cu migală pentru a nu fi uluitor, dar nici tern. Lupta și orgoliul menționate adesea devin paradoxale într‑un context în care se pomenește constant de un fel de invizibilitate, un fel de neo‑Ulrich musilian, un om fără însușiri, sau un schlemihlian om fără umbră ce analizează nemilos crizele, bătăliile, arderile. A. Novac este tatăl unei poezii a miezului fierbinte al ființei.
