„Eu când scriu poezie/ nu mai sunt un om slab și de nimic” – așa începe poemul liminar din cel mai recent volum de poezii semnat de poetul Ion Mureșan, Introdu- cere în poezie, apărut la Editura Charmides, 2023. Acest poem dă tonul întregii cărți, relevând puterea poeziei, capacitatea ei de a înaripa, de a transcende limitele posibilului, de a crea noi lumi. Poem ce reprezintă o ars poetică a lui Ion Mureșan: „Eu când scriu poezie/ nu mai sunt un om slab și de nimic […]/ Sunt îmbrăcat în haine curate, de sărbătoare și/ în brațe cu un buchet mare de flori” (p. 11). Iar cea de‑a doua poezie e chiar un îndrumar atât pentru cititori, cât și pentru poeți, demonstrând faptul că poezia pe care o scrie un poet nu e decât un catalizator al poeziei care se naște ulterior în creierul cititorului. Valențele interpretative sunt multiple și foarte variate și, de cele mai multe ori, diferite de intențiile autorului, cum se întâmplă în poemul Introducere în poezie, unde facem cunoștință cu soția unui poet care a trăit atât de intens poezia, încât s‑a lăsat dusă dincolo de cuvinte. Poezia a învins‑o, dar nu cea scrisă de bărbatul ei, dar cea generată de imaginația sa, pornind de la prima. Astfel încât își acuză soțul de infidelitate și pleacă. Iar după această introducere atentă, subtilă, urmează un poem răvășitor despre rutina zilnică. Fiecare zi presupune noi eforturi incerte pentru a supraviețui: „Dimineață! Dimineață!”/ Doamne, ce cuvânt urât!/ Abia de‑l rostesc și simt că am ațe și iarbă/ Între dinți […]” (p. 14) – o metaforă care traduce poetic angoasa vieții.
Ion Mureșan are însă grijă de cititorii săi și nu ne lasă suspendați în linii grave, el descarcerează atmosfera cu poemul Nu putem. Un poem melancolic, dar dozat cu umor rafinat, un poem despre cum eul liric rămâne „captiv” în trecut, în copilărie, alături de prietenii săi, despre rolurile și jocurile care se schimbă de‑a lungul vieții și despre copiii care rămânem chiar și atunci când devenim părinți. Cu poemul Om beat în pădure, poetul revine la tonul grav, preocupat fiind de rolul, rostul, menirea personajului poetic în lume, a omului, în definitiv. Un poem simplu la prima vedere, un poem descriptiv, cu o acțiune clar conturată, un poem parcă accesibil, despre un bărbat foarte elegant, dar beat, care se plimbă prin pădure. În esență însă, este un poem de o profunzime aparte, poem metafizic, care abordează o temă mai mult decât actuală, care capătă un aspect maladiv în ultima perioadă – sentimentul inutilității. În era tehnologiei în care trăim, acest sentiment poate fi raportat la scara largă a umanității. Or, acel om beat nu se plimbă pur și simplu prin pădure, el „Are într‑o mână o butelie de vin roșu/ cu care lovește în dreapta și în stânga/ în trunchiurile copacilor./ El încearcă să audă/ minunatul sunet al lipsei de sens/ al vieții sale” (p. 18). Poemul relevă, de fapt, durerile și căutările ce nu se văd, dar se trăiesc la cote maxime. Totul se dezbracă de sens și în Poem ploaie. Eul liric devine un obsevator al propriei vieți, se dă la o parte ca să‑și examineze trupul, să se înțeleagă: „Eu stau pe ruinele minții mele și beau vodcă” (p. 43). Pretinde a fi fericit, dar privirea pe care o dăruiește semenilor săi nu este privirea lui adevărată – „[…] eu privesc pe lângă privirile mele [..]” (p. 33). Privirea lui e una îngândurată, una care caută răspunsuri, caută un sens. Se caută și în Poem despre fericire (p. 33), și în poem de dragoste (p. 53), tot căutând, evadează în vis. Eul liric nu mai știe care este adevărata lui identitate. Oare să fie cea reflectată în oglindă? (p. 39) Dar cel de acolo pare a duce o proprie viață. Chipul din oglindă nu este cel al personajului, e o reflecție cu propriul drept la existență. Oglinda, de altfel, e un laitmotiv al cărții. Putem vorbi chiar despre o lume de dincolo de oglindă, creionată de Ion Mureșan: „eu stau în oglindă ca într‑un autobuz” (p. 23). În acest volum întâlnim și alte lumi: cea a cotidianului uman, în care „acasă ne așteaptă nevestele și copiii” (p. 15), o lume a oglinzilor – „în oglindă, în locul meu a dormit altcineva” (p. 29), una a fotografiilor, din care eul liric este izgonit – „pentru început/, te dau afară din toate fotografiile tale” (p. 51), o lume a viselor, în care personajul e pus la grele încercări – „Mă gândeam că va trebui să mă culc cu prințul ca să‑mi salvez copiii” (p. 22), o lume suprarealistă în care trăiește „copilul cu două capete” (p. 91) și o lume a poeților, cărora Ion Mureșan le dedică, nominal, mai multe poeme. Personajul liric este într‑o continuă căutare de sine și a unui rost în toate aceste lumi. Lumi separate în carte, împrăștiate asemeni părților componente ale unui imens puzzle existențial. Odată adunate, ele conturează un tablou integru. Acest joc pare a fi realizat intenționat de poet pentru a purta cititorul prin diverse stări emoționale, trecând de la un poem la altul, iar la un moment dat chiar se mută în numele cititorului (p. 79), mijlocindu‑i lectura poemului.
Lectura cărții Introducere în poezie reușește să ne scoată din monotonia cotidianului și să ne facă mai atenți la timpul care trece, la modul în care acest timp micșorează sau amplifică valoarea anumitor oameni din viața noastră și ne invită să ne examinăm și chestionăm propria noastră reflecție din oglindă.
