Micul Prinț a fost și pe Planeta numită Moldovioara, nu știați? Hotărâse să facă un popas în drum spre asteroidul B-612. După încercări și oboseală, fiecăruia i se dăruiesc clipe rotunde, pline de lumină. Chiar din primele momente îl amețiră niște senzații olfactive neobișnuite de struguri în rod, de flori de câmp, mătase de porumb…
– Te-am așteptat – brusc i se întinsese o mână caldă spre salut. Venea din partea aceea și o privire blândă, un glas duios. – Hai cu mine, să-ți arăt pe aici colinele, potecile, șipotele.
Îi făcu imediat o jucărie dintr-o roată și un băț. Cu jucării întotdeauna se formează punți între suflete. Jucăriile prefac orice adult în unul mai tânăr, iar pe copii îi apropie de cei maturi. Imediat valea întreagă se umplu de râsul Micului Prinț, mai ales, când roata se dezechilibra și se rostogolea prin părți. Râdea iarba, râdeau păsările, râdea și Timotei, cu raze de soare în jurul ochilor. Râsul e universal, nu diferă de la o planetă la alta. „Râsul acela era ca o fântână în deșert.”
– Aici adun, în coșul pieptului, miresme și vigoare cât pentru întreaga cale, zâmbi Micul Prinț.
Și pași înțelegători, domoli ai lui Timotei Bătrânu, alături de pași ușor zbenguiți ai Micului Prinț, porniră spre „Movila Fătăciunii”, spre „Fundul Găgii”, pe la „Casa din Ialoveni”, apoi mai departe, pe lângă „Lanul de grâu”, „La Fățare”, „La Tufari”… Micul Prinț asculta atent și despre oamenii frumoși din această „Grădină a Maicii Domnului”, despre care cu drag îi povestea gazda.
– Ce înseamnă Dor? întrebă brusc Micul Prinț la auzul unui cuvânt nou.
Se cerea un răspuns cât mai simplu, desigur.
– E starea când iubirea pe care-o simți față de cineva se preface în rugăciune pentru acea ființă.
Micul Prinț exclamă:
– Iată deci ce simt eu pentru Trandafirul meu – Dor. O să mă rog pentru Floarea mea.
Apoi, îngândurat („Dacă iubește cineva o floare îl face fericit. Eram prea tânăr ca să știu s-o iubesc”):
– E bine în Moldovioara, dar dorul acesta mă cheamă spre Asteroidul B-612. Și bucurie, dar și tristețe, amestecate, e dorul. Ciudat sentiment. Dar acum am înțeles că rugăciunea mea pentru Floarea dragă înseamnă să am grijă „de semințele rele de baobabi care stau în temnița pământului și așteaptă să iasă” și s-o pună în pericol.
Apoi, Timotei Bătrânu i-a povestit despre „dulcele foc” al propriei copilării, despre „Duminica în sat”. L-a învățat și alte cuvinte noi – „primenire”, „reverie”.
S-au jucat și în alt joc: să găsească asemănări între planetele fiecăruia. S-au mirat împreună că „iarba verde de acasă” are aceeași semnificație. Că „apa e ceva ca o sărbătoare, ca un dar”.
– Mai povestește-mi despre „satul vegheat de Domnul”, îl rugă Micul Prinț. Și despre „calea înfloririi”.
Aici se simțea liniștitor, nu trebuia să dea mereu explicații, cum mereu „au nevoie ceilalți oameni mari”.
Timotei Bătrânu avea cuvinte simple pentru toate întrebările acestui copil, pentru că avusese grijă de ochii săi să-și păstreze puritatea cea dintâi a privirii, inocența sufletului. Căci altfel, copiii imediat simt falsitatea, se pot plictisi rapid. Tot prin cuvinte simple i-a vorbit despre „grădina din oglindă”: cum vedem în alții doar ceea ce avem în noi.
Apoi, cu înțelegere de om matur, dar și cu haz de copil, Micul Prinț își aminti despre acei oameni mari și ciudați, cu care trebuia să „vorbească pe limba lor”. Regele care îi poruncea când să caște și când nu, dar nu avea nicio putere asupra apusului decât către seară, despre Omul de Afaceri care poseda stelele ca să se simtă bogat, despre Înfumuratul pentru care ceilalți sunt doar niște admiratori, despre Geograful mult prea important ca să hoinărească, plin de dispreț față de florile efemere. N-a uitat nici despre Negustorul care câștiga cincizeci și trei de minute, dar nu știa ce să facă cu ele. Și despre Bețivul care bea ca să uite (ce?), să uite că îi este rușine (de ce?), că îi este rușine că bea. Mai puțin ciudat era Lampagiul cu al său felinar – cel puțin, nu se ocupa doar de sine.
– O să păstrez aici, în inimă, cu mult drag, „Simfonia plaiului” tău! spuse Micul Prinț. Dar presupun că din oricare alt loc o să simt dor pentru Moldovioara voastră, plină de „sonorități rurale”, „culori în rouă”. Inspiră adânc mirosul de struguri înainte de a se face nevăzut, lăsând în urmă o licărire albastră. „Doar copiii știu ce caută.”
Timotei Bătrânu zâmbi. Ochii pictorului întotdeauna au observat esențialul. „Ce caută oamenii e un trandafir sau o apă.” „Grâul îmi va aminti de tine.” „Un zgomot de pași – ca o muzică.”
Înțelegeți de ce pictorul ne bucură prin lucrările sale cu „o grămadă de stele care râd, cinci sute de milioane de clopoței, cinci sute de mii de fântâni”?
