Miroslava era nerăbdătoare să-și pună coronița aniversară – zece ani împliniți! Și de când a pășit pe prima treaptă care ducea spre visul ei de fetișcană, se trezea în fiecare dimineață, alerga la calendarul atârnat în bucătărie și, cu un stilou tăinuit de alți ochi ai casei, scria cifra zilelor rămase în urmă. Anevoios mai treceau zilele prin clepsidra lui Cronos, iar timpul părea leneș și impertinent până a ajunse să scrie ultima cifră din numărătoarea timpului ei. Astfel, ajunse în ajunul zilei de naștere. Trecea de la o singură cifră la două: unul și zero, care, separate, nu aveau aproape nicio valoare, dar împreună semnificau un superlativ. Zece la învățătură, zece la purtare, zece la frumusețe. Începând cu a doua zi, totul trebuia să fie pe nota zece. Toată ziua, se simți în al nouălea cer de bucurie și nerăbdătoare să vadă ce cumpărături a făcut mama care intrase în casă tocmai când ea termină de făcut temele, o întâmpină curioasă. A doua zi, după lecții, urma să sărbătorească împreună cu toată clasa ziua ei de naștere. A ținut mult să fie un secret, însă Daria și Anastasia, prietenele Miroslavei, au întâlnit-o pe mama ei la școală și, până nu au aflat motivul, nu s-au liniștit. A fost nevoită să le spună adevărul: „Mama a venit să ceară permisiunea directorului pentru a ne servi cu dulciuri și sucuri, fiindcă mâine e ziua mea de naștere.” Le-a spus în șoaptă, ca să nu afle și alți colegi… Acum era curioasă să vadă bunătățile cumpărate de mama. Întâmpinând-o în hol, o ajută să sistematizeze cumpărăturile: unele pentru școală, altele pentru oaspeți. Pe Miroslava o interesa mai puțin cine dintre rude vor veni a doua zi seara, mai mult era curioasă să vadă cadourile și dacă mama a cumpărat sucul ei preferat. După ce au rânduit totul, mama o privi pe Miroslava cu zâmbet larg, ascunzând ceva la spate.
„Ghici ce am?” întrebă ea.
„Cadoul meu!”, răspunse Miroslava.
„Nu, deși e un cadou, doar că e micuț, micuț, pe care îl poți avea în fiecare an și nu e doar unul, ci mai multe. Va depinde de numărul anilor tăi!”
„Baloane! Am ghicit, nu-i așa?!”
„Dă-mi-le să le umflu! Zece le las acasă, iar alte zece mi le aduci mâine la școală! Sau, poate, le iau și le umflăm până la sfârșitul lecțiilor, mă ajută și băieții…”
„Pregătește zece pentru camera ta, vin și eu să te ajut”, îi zise mama și dânsa nerăbdătoare să umfle baloane, distrându-se împreună cu Miroslava.
Copila își aduse aminte de pompa mică, cumpărată de tatăl ei special pentru rechinul din cauciuc pe care-l umflau când mergeau la mare. Se amuză amintindu-și de animăluțul care, odată cu proporțiile căpătate, își arată și dinții albi. Cu ea se putea umfla și baloanele. Îi veni imediat mama în ajutor, intrând în camera Miroslavei cu pompa în mână și un ghemuleț de ață pentru a lega gura baloanelor, ca nu cumva să se dezumfle vreo unul până a doua zi. În câtva minute, zece baloane stăteau agățate de capul patului: albe și roze, dansau în aer ca niște flori de păpădie fără să se desprindă de patul Miroslavei. Mama, lovind ușor globurile săltărețe, trimise câteva bezele, îndemnând-o pe Miroslava să-și pună pijama că era deja târziu. Fata nu se împotrivi, chiar dacă tatăl ei încă nu revenise de la muncă, era sigură că el va intra în camera ei și, sărutând-o pe obraz, ca de obicei, îi va ura noapte bună. Se întinse în pat în așteptarea tatălui. Somnul, însă era mai șmecher și, cocolind-o în brațele sale, o adormi buștean, transbordând-o într-un vis ciudat. Se făcea că din baloanele Miroslavei apăreau o puzderie de porumbei: albi și gri, mai mici și mai mari. Toți fâlfâiau din aripi disperați, scoțând sunete stranii, iar când încercau să se ridice în aer, zborul lor era frânt de norii plumburii, mișcători și hidoși din care de desprindeau săgeți metalice. Fata disperată voia să oprească căderea săgeților monstruoase, eliberându-le calea porumbeilor să urce la cer. Miroslava luptă îndelung cu demoni și nori, cu păsări uriașe și feroce, cu muget de balaur până se trezi în brațele mamei sale.
Văzând-o pe mama lângă ea, Miroslava uită imediat de visul straniu care o chinui și zâmbind fericită, rosti: „E ziua mea, am împlinit zece ani!”
„ Felicitări, scumpa mea, să ai parte de pace…”
Miroslava privi nedumerită, neștiind ce să zică. Mama lăcrima!
„De ce plângi? Unde-i tata? E dimineață, încă nu s-a întors de la muncă?” întrebă uimită. „Ba da, a fost, dar tu dormeai, acum trebuie să plecăm cât mai repede de aici…”, îi răspunse mama cu voce sugrumată, îndemnând-o să-și pună hainele cât mai repede.
„Mamă! E ziua mea, nu mergem la școală?”
„Trebuie să ieșim urgent din casă, apoi îți explic, ajută-mă, îmbracă hainele groase: puloverul, pantalonii de la salopetă…” o grăbi mama.
În câteva minute, Miroslava, mama ei și alți locatari din blocul lor coborau scările alertați. Afară îi aștepta un soldat, care le indică direcția încotro să meargă. Miroslavei i se părea că a nimerit într-un coșmar din care nu putea să iasă. Dar era aievea! Peste tot se auzeau voci de bărbați, zgomot straniu de șenile, bubuituri, strigăte în surdină. Lumina zilei părea că nu are loc pe pământ. Ținându-se de mâna mamei, Miroslava simți că pășește pe treptele unor scări care nu urcau, ci coborau. Era gura unui bunker care înghițea pe oricine îi trecea pragul. La început, răsunau doar voci, apoi, când ochii i s-au dat cu întunericul, a zărit fețele unor vecini, dar și ale unor locatari pe care îi cunoștea doar după înfățișare. „De ce suntem aici?” Voia să întrebe, dar nimeni n-ar fi auzit-o. Pe cimentul rece ca gheața, îmbrăcați ca niște păpuși-manechin, așezate în vitrine transparente, dormeau copii mici, străjuiți de mamele lor. Acestea, cu pupilele dilatante, își făceau semnul crucii în loc de binețe. Miroslava s-a oprit cu mama ei lângă o bătrână, unde li se păru că este loc suficient pentru ambele. Femeia de alături le întrebă din care bloc sunt și, fără să aștepte răspunsul, continuă: „Aici suntem mai protejați, dar locul meu trebuie să fie alături de fiul meu și de soț. Unde-s ei, acolo e și locul meu…” Vocea bătrânei vibra de indignare. Miroslava dori să-i spună ceva, ca s-o bucure. Se apropie de ea și-i șopti: „Azi e ziua mea de naștere…” Bătrâna, tăcu o clipă, apoi întinse mâinile spărgând semi-întunericul din bunker, voind s-o îmbrățișeze. Șopti abia auzit: „Înger păzitor, scumpo!”, apoi întrebă tot în șoaptă:
„Câți ani împlinești?”
„Zece!”
Fără a mai spune vreun cuvânt, se pierdu înghițită de întunericul cu miros jilav din care se desprindeau doar șoapte.
Miroslava se desprinse din îmbrățișarea mamei și porni să numere cu pașii ei mici lungimea bunkerului: unu, doi, trei… Deodată, dădu cu ochii de o mamă care alăpta pruncul și, uitând de numărătoare, privi curioasă pieptul femei, care lumina în acel întuneric semiobscur. Mama pruncului prinse privirea fetei, îi zâmbi, îi întinse mâna și, atingându-i-o, zise: „La mulți ani cu pace!” Miroslava zâmbi mulțumită, mai făcu câțiva pași, numărând, dar cuvântul pace îi răsuna în cap, ca un refren. Întorcându-se la locul de unde a pornit și unde agitată o aștepta mama, întrebă: „Pace este când e ziuă, iar când e noapte poate fi război? Ca în visele sperioase?!”
„Nu, draga mamei. Și ziua, și noaptea au nevoie de pace. Ele își dau schimbul în liniște, cu îngăduială, se așteaptă una pe alta să-și facă datoria firească, pe când războiul nu are zi, nici noapte… El vine s-aducă urgie, prăpăd, dezastru…” Miroslava umblă toată ziua dintr-un capăt în altul, iar locatarii provizorii ai bunkerului, aflând că e ziua ei de naștere, îi dăruiau câte un mărunțiș, un biscuit, o caramelă și îi doreau Pace. În acea seară, adormi târziu, când ultima voce șoptită în noapte se topi într-un oftat adânc. În vis, Miroslavei îi apărură din nou baloanele pe care le umflase în ajunul zilei de naștere. Nu se spărsese nici unul! Dansau deasupra copiilor adormiți, îi trezeau, invitându-i la joacă. Toată noaptea Miroslava a dansat în vis și s-a jucat cu copiii din bunker, iar dimineața, când s-a trezit, i-a șoptit mamei sale: „Trebuie să facem un steag al copiilor cu mii de inimi pe ele. Un steag din vise ciobite din speranțe secerate, din lacrimi de mamă, din dor de tată. Apoi să-i dăm drumul steagului fără culoare în lume, să planeze pe bolta cerească, lin ca o pasăre rănită, dar care nu cade la pământ, ci își continuă zborul chiar dacă-i frântă aripa…
