Poet, prozator, autor de texte pentru formaţii rock & figură marcantă a vieţii intelectuale din Ucraina, Serhii Jadan (n. 1974) este, înainte de toate, un romancier de top, tradus în Occident și apreciat până și de… criticii din Rusia – Viktor Toporov, bunăoară, afirmă tranșant: „În opinia mea, Jadan ar putea deveni chiar în timpul apropiat laureat Nobel. Oricum, dintre toţi literaţii din spaţiul ex-sovietic, el are cele mai mari șanse”.
Despre romanul Jazz în Donbas, Cartier, 2017 (în original – Ворошиловград), Marko Lipus, cronicarul de la Der Spiegel, spune că „este un western virtuoz”; or, anume vituozitatea scriiturii – și traducerii,
semnată de Maria Hoșciuc – face ca situaţiile banale (și ce poate fi mai banal, în anii ’90, decât lupta pe viaţă și pe moarte pentru a intra în posesia proprietăţilor statului, acum în mâinile unor particulari?!) să capete o strălucire aparte, redimensionând naraţiunea. O benzinărie de la ieșirea dintr-un oraș ucrainean de provincie devine astfel un soi de axis mundis în jurul căruia se regăsesc foști prieteni, după ce Gherman este chemat să preia afacerea fratelui său mai mare, care a dat bir cu fugiţii: „Cum se întâmplase ca ei să mă bage în afacerile lor? Ce căutam eu aici? De ce nu plecasem? Principalul era ce plănuise Traumatizatul? (…) Dar cât de
departe putea merge? Căci toată problema asta este legată de afaceri, iar el este gata cu orice preţ să le apere? Iar pentru mine ce rol pregătise în toată combinaţia asta?”
Și deoarece „atunci când încerci să prinzi viaţa din urmă, nu te gândești ce vei face apoi cu ea”, iată-i apărându-și cu disperare nu numai afacerea, ci chiar demnitatea & prietenia: „pentru că afacerea e afacere, însă sângele pe care îl vărsaseră împreună în bătăi, pe străzi și pe terenurile de fotbal îi unea și-i lega, iar asta deja nu mai era afacere”. Cu preţul vieţii unuia dintre ei, a Traumatizatului, tocmai cel care rostise: „Glasul sângelui este mai puternic decât glasul raţiunii” – cumplită scena omorului, scrisă pe două voci: „Aceasta venea încet și nu putea fi evitat. Într-un fel sau altul, trebuia să trecem prin această mașină de tocat carne…” (Alte câteva secvenţe de neuitat: o partidă de fotbal, jucată la lumina farurilor, cu niște coechipieri… morţi demult; la fel, scena parastasului bătrânei ţigănci, cu fiicele acesteia Tamara și Tamila dându-i-se lui Gherman, în baie; trenul-fantomă cu un singur pasager ș.a.)
Și această frază de la pag. 395, pe care prezbiterul făcător de minuni i-o spune lui Ghera, rezumând perfect filosofia romanului: „Trăiește la fel ca până acum. Nu-i ignora pe cei vii. Și nu uita de cei morţi”!
