Serghei Loznița: „Arta este martorul realităţii obiective; deși politica domină, luptăm pentru valorile umanismului cu armele din dotare; în cazul cineaștilor, cu camera de filmat”
Dragă Serghei, mă bucur să te revăd pe Croisette…Precum se știe, Uniunea Europeană s-a format din dorinţa unor politicieni animați de ideea inadmisibilității războaielor… și iată-ne iarăși în colimator; războiul face ravagii în Ucraina… Europa e victima conflictelor, suferă enorm; miza este, fără a exagera, viitorul civilizației occidentale.
O, da, era un vis frumos, profeţie ce nu s-a împlinit ; never again, s-a zis atunci. Acum e foarte clar, după 80 de ani, că lecția trecutului violent n-a fost asimilată, asumată. Arta este martorul realităţii obiective; deși politica domină, luptăm pentru valorile umanismului cu armele din dotare; în cazul cineaștilor, cu camera de filmat. Relația dintre Ucraina și Rusia, astăzi, e relația dintre modernitate și modul de viață revolut. Din punct de vedere al modernității, anexarea unui teritoriu e o prostie, duce inevitabil într-o fundătură. Putin a pierdut chiar din ziua în care a pornit „operațiunea specială”. Când cineva gândește: „Să-i lăsăm să facă ce vor mușchii lor, chiar de doboară avioane sau mută zilnic granița ruso-georgiană cu câte un metru, avem afaceri cu conducte de petrol, gaze, lemn și oțel”, e periculos.
Suntem cu toții în aceeași barcă, pe cale să naufragieze. Propaganda, toxică și cinică, joacă un rol oribil, ca plantele invazive, odrăslind deșănțat; e mesajul filmului de ficțiune Donbass, proiectat la Cannes pe 9 mai 2018, în deschiderea secțiunii paralele Un Certain Regard a Festivalului. Pelicula, coproducție germano-ucraineano-franco-olandezo-română (postproducția s-a realizat în mare parte la Digital Cube, în România). Atunci s-a ridicat cortina de pe scena de luptă din regiunea deja inflamată: războiul se chema pace, propaganda se erija în adevăr și ura pretindea a fi iubire de semeni și de cauză. Filmul este foarte dur, construit din 11 nuvele grotești ; m-am bucurat când juriul secţiunii, sub bagheta actorului Benicio Del Toro, l-a apreciat la justa valoare.
Nu doar Europa, ci toată planeta a ignorat conflictul considerat minor, de fapt război, război în toată legea; regiunea Donbass ce inflama în progresie geometrică, zilnic erau omorâți combatanți din ambele tabere, mass-media lumii părea indiferentă, nu publica nimic despre asta. Războiul dezumanizează, blurează individualitatea: omul ajunge unitate statistică insignifiantă. Era un semnal de alarmă: atenție, ceva groaznic prinde contur! Regimului putinist nu-i trebuie doar Crimeea și Donbassul, ci toată Ucraina. O societate liberă, pro-europeană, orientată spre respectarea legii în imediata vecinătate a Rusiei? Cum se poate? Orișicare cetățean al Federației Ruse ar spune: „De ce trăim așa cum trăim, de ce la noi se interzice totul, iar dincolo totul e posibil, de ce acolo cei ca și noi o duc mai bine?” Pentru a mă documenta, am accesat filmări amatoricești distribuite pe Youtube, pe rețelele sociale: recunosc, pur și simplu am fost șocat. De exemplu, o asemenea situație: soldați din trupele paramilitare separatiste proruse capturează un ostaș ucrainean, îl leagă de-un stâlp în plină stradă, trecătorii încep să-i pună întrebări, fac selfie, apoi îl lovesc, îl bat, îl umilesc… Cât pe ce să-l linșeze, într-o veselie. Mai toate secvențele din film au pornit de la cazuri concrete… Unele au fost filmate ca amuzament.
Totuși, amploarea acestei barbarii părea neverosimilă până pe 24 februarie. Cum să crezi așa ceva – explozii, bombardamente, asasinarea civililor? Pentru occidentali filmul Donbass trebuia decriptat. Unii colegi francezi au recunoscut că n-au înţeles mai nimic, mă întrebau cine cu cine luptă, care e diferenţa dintre soldații de o parte și de alta – purtau aceleași uniforme de camuflaj. Diferenţa o fac – înţelegem noi, esticii – simbolurie agresiuniii, panglicile vărgate, numite eronat ale Sf. Gheorghe. Valeriu Andriuță a fost memorabil, firește, îmi amintesc scena unde jurnalistul german lua interviu de la un grup de combatanți proruși, îi întreba cine e şeful, comandantul, superiorul… Nimeni nu răspunde, nu vrea să-şi asume responsabilitatea. Donbass – personaje inventate, mizanscene cu oameni falși pentru fake news și ațâțarea războiului din mințile cetățenilor. Festivalul e un microscop apropiat de o rană. Jurnaliștii, în special cei din televiziuni, sunt negustori de încredere; vând pe bani buni încrederea publicului, îl fac să creadă orice inepție. Ce s-a spus la televizor nu poate să nu fie adevărat! În Donbass, camera de luat vederi și mass-media devin personaje active. Televiziunea operează abil, propune o anumită realitate, un set de imagini, iar spectatorii cred orbește, își formează opiniile în funcție de cum apare războiul în mass-media „domestică”. Aparatul de filmat, dar și condeiul sunt arme în serviciul regimului (îți amintești, desigur, sloganul sovietic ”из всех исkусств, для нас важнейшим является кино”?). E o parabolă superbă în film, când figuranții ce pozează pentru un canal al televiziunii ruse la final sunt asasinaţi, devin victime ale războiului în care cetățenii nu au nimic de câştigat.
Absolut just, toate informațiile prezentate constituie subiectul unei puneri în scenă, în plină „societate a spectacolului”. Discrepanța dintre fapte și reprezentarea lor mediatică e la baza acestui mod pervers de a prezenta știrile. Războiul informațional dus de Rusia lui Vladimir Putin face uz de mijloacele moderne pentru a acționa asupra conștiințelor pe tot globul, de aici o armată de zombi manipulați ba de propaganda rusă, ba de teoriile conspirației. Când alegi, subiectiv, un unghi particular de vedere, le elimini pe toate celelalte, spectatorul consumă doar acest „meniu” mediatic. Mă refer la morți, la explozii, imaginile falsificate sunt vehiculate intens, iar oamenii sunt convinși, cu cinism, că ceea ce văd e real.
Anul trecut ați fost recompensat cu Ochiul de Aur pentru Babyn Yar. Context. S-a vehiculat ideea că nu există prezent fără trecut… Ideologizarea, radicalizarea populației din Federația Rusă, războiul devastator asupra Ucrainei, crizele politice în spațiul postsovietic sunt consecințe ale nelibertății generalizate. Vom fi in stare să ne eliberăm din ghearele trecutului monstruos? Cum funcționează aceste mecanisme ale sociologiei maselor, considerate mașini de fabricat zei – iubirea oarbă, de sclav pentru despoți, antrenarea în ură, cruzimea față de „inamic”, fie că e declarat sau imaginar? Sunteți considerat creatorul genului horror postsovietic; în Fericirea Mea, My Joy, 2018, diagnosticați sarcastic sufletul grav bolnav al Rusiei moderne, iluzia fericirii sovietice, absurdul absolut, problema e că în comunitățile arhaice nu există deprinderea de a gândi. Cretinul sovieticus parcă are cap, are creier, însă nu face uz de el. Filmul a obținut Premiul pentru Regie la Cannes (Un Certain Regard). De atunci datează colaborarea cu directorul de imagine Oleg Mutu.
Oleg Mutu e printre cei mai valoroși cineaști din toată lumea, nu doar din Europa, lucru confirmat de multitudinea premiilor. Intelectualul cu un remarcabil simț al stilului. Beneficiind de instruire multilaterală, e perfecționist – aici ne apropiem mult. Când mă pregăteam pentru MY JOY, căutam un cameraman în stare să filmeze cu camera pe umăr, cu cât mai puțin ecleraj. M-a impresionat modul în care a lucrat camera la Cristian Mungiu, în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, m-am gândit ce bine ar fi să găsesc profesionistul capabil de asemenea performanță. Am aflat că Oleg s-a născut în Moldova și, deci, vorbește limba rusă. I-am expediat scriptul filmului; peste câteva săptămâni ne-am și întâlnit la Chișinău. Am vorbit ore în șir, câte-n lună și în stele: despre literatură, filozofie, artă. Imediat mi-am dat seama că e cel de care aveam nevoie; mă simt confortabil în prezența lui, îl consider co-autor, sunt scene pe care pur și simplu le-a salvat. Am făcut patru filme de ficțiune și un documentar împreună. Ambii preferăm calmul și lucrăm cu minuție, în detaliu… Astfel toate merg ușor pe platou.
Se discută aici despre oportunitatea prezenței la Festival a jurnaliștilor ruși, se face tam-tam despre refuzul acreditării în funcție de pașaport…
În primul rând, nu s-a refuzat în totalitate, sunt și jurnaliti ruși acreditați. Cannes a refuzat accesul delegației ce reprezintă statul criminal rusesc, precum și al angajaților presei finanțate de oligarhi susținători ai regimului putinist. Personal, nu sunt de acord să nu fie acceptați criticii, cineaștii, scriitorii, jurnaliștii din opoziție. Consider că e de datoria noastră să ocrotim cultura; toată cultura lumii, a fiecărui popor, însă se întâmplă ce se întâmplă: festivalul are propriile sale legi.
Filmul prezentat actualmente debutează bucolic, poetic. O Europă fericită, văzându-și de ale sale, fără să se simtă amenințată; imagini șocante, privite de sus, de la înălțimea zborului de pasăre, distanțat. Orașul ce se transformă sub ochii noștri într-un peisaj mort; compoziția e fluidă, diferă maniera filmărilor britanice și americane, stil cinema-verite, camera liberă, de la dreapta la stânga. Cronicile germane sunt fundamentale, romantice, compoziție clasică alb-negru. Muzica este nediegetică, nu pot să nu menționez contribuția strălucitului compozitor olandez Christiaan Verbeek. E paradoxală opoziția dintre miraculos, artă și forța nimicirii, distrugerea creației umane în tot ce are mai valoros…
Ființa umană este contradictorie în esența sa – înalță catedrale, produce frumuseți nemaivăzute și arme letale. Și urâțenia poate fi atractivă, este o estetică specifică a distrugerii, a degradării: de exemplu, desenatorul francez Hubert Robert era specializat în reprezentarea ruinelor. Contează nu atât materialul utilizat, orice cadru e selectat nu pentru că e frumos sau urât, ci pentru că servește ideii pe care dorești s-o exprimi. Îmi pare straniu că Nietzsche a fost popular în Germania nazistă… Conceptul de „voință de putere” joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, acesta este pentru el – în sens metafizic – un instrument pentru înțelegerea lumii: „Esența cea mai intimă a existenței este voința de putere”. Că un compozitor uriaș precum Wagner era popular e straniu, însă nu e surprinzător, muzica wagneriană oarecum coexistă cu regimul nazist. Da, cronicile sunt în majoritate alb-negru, pelicula color era costisitoare atunci. Însă sunt și cadre color, germane și americane, în 16 mm. Filmau un documentar despre aviație, le-am utilizat exact după cum se potriveau compoziției mele, tehnologic condiționat. Nu mi-am pus scopul de a ilustra istoria Germaniei în timp, am tins către diversitate. Erau și elemente de ev mediu, uneori, e adevărat, era o viață frumoasă atunci. Berlinul era cel mai dezvoltat oraș din lume, țara era puternică, înainte de război s-a înregistrat o ascensiune economică spectaculoasă. Volumul lui Sebastian Haffner despre Hitler ilustrează realizările Germaniei din anii ‘30. Cu regret, percepția noastră de acum, felul în care ne imaginăm societatea germană este fals, discrepanța dintre realitatea de acum si cea de atunci este uriașă.
După documentarul Austerlitz, 94 de minute, turnat în 2016, Istoria naturală a distrugerii… e al doilea film inspirat de scrierile lui W.G. Sebald… De ce din nou Sebald?
E un capitol aparte în filmografia mea. Eseul a apărut în 1999; am început lucrul în august 2021, în decembrie filmările erau pe sfârșite. Lectura acestui autor m-a inspirat profund; precum am zis, sunt chestiuni dureros de actuale. E posibil oare ca forțele armate să distrugă astfel localitățile și infrastructura aferentă? Care e scopul operațiunii militare? Putem justifica distrugerile în masă în numele unui ideal moral? Putem transforma viețile umane în carne de tun? Găsirea unei formule vizuale pentru opera lui Sebald e complicată. O problemă fără rezolvare frământă mereu, o vei purta în gând, o vei diseca în profunzime. Problema e următoarea: suntem în drept să distrugem habitatul uman, orașele „inamice” cu populația lor, apelând la noțiunea de vină colectivă? E un îndemn la reflecție, la meditație. Pentru ca să nu se mai întâmple, never again, oamenii musai să facă efortul de a se schimba ei înșiși. Dacă vine cineva și te întreabă: ești gata să mergi într-o țară străină, să omori oameni, copii, bătrâni, să violezi femeile astea? Firește că orice om normal răspunde NU. Doar atunci când toți locuitorii planetei vor spune „Nu, nu sunt gata, nu vreau în genere să particip la așa ceva”, nu vor mai exista războaie. Însă există paradoxul responsabilității divizate în armată și în societate. Aici începe coșmarul: fiecare soldat execută ordinul și nu poate să se eschiveze, să-și contrazică superiorul. Nu e în drept să judece dacă ordinul e legal sau ilegal. Soldatul comite o crimă și pentru aceasta este judecat cel ce dă ordinul. Însă cel ce dă ordine nu este, individual, autorul crimei. Ordinul nu se consideră criminal. Principiul responsabilității divizate permite crimele de război. Acest principiu funcționează în toate armatele din lume. Inamicul este diabolizat, considerat monstru, dezumanizat. Problema e cum deconstruim aceste instituții militare, cum deosebim atacul de apărare. Întâi găsim pretextul, pregătim industria, aviația, producem arme pe bandă rulantă, sute de mii de arme, apoi justificăm măcelul prin propagandă. În final avem Abatorul cinci, Kurt Vonnegut, masacrul de la Dresda etc.
Filmul, dar și orice operă de artă este doar o rampă, o trambulină pentru sărituri în apă: saltul îl face spectatorul. Totuși, multe persoane din Rusia declară că sunt dispuse să-și susțină președintele cu orice preț. Chiar și cu prețul vieții.
Poate că din lașitate, din comoditate, din frica de responsabilitate… Nu există tradiția gândirii libere la ei, Rusia promovează sclavia, amoralul este moral, regimul vrea să-și mențină puterea, se tem că ucraineni vor trăi liber: „Doar sunt slavi – cu balticii e altă poveste, nu sunt de-ai noștri, nu avem ce face, asta e”. Bolșevicii au acționat întotdeauna în același mod: ducă-se totul la naiba, de nu suntem noi acolo. Funcționează instinctul de turmă printre indivizi ce par cumsecade când nu sunt orbiți de propagandă. Așa-zișii lideri de opinie întorc lucrurile pe dos, le prezintă altfel, le golesc de sens. Delirul debordează, de la canalul Prime până la președintele Putin, nimic nu corespunde realității. Pe termen scurt câștigă minciuna, neadevărul, „putincantropii” jubilează. După destrămarea URSS, Rusia s-a împotmolit, continuă să cadă în ignoranță și obscurantism, mediu prielnic narativului imperial. Un deputat al Dumei de stat declara la TV, literalmente, că dacă Federația Rusă va fi exclusă din Consiliul Europei, vor fi liberi să facă orice, vor reveni la pedeapsa cu moartea pentru a lichida milioane de criminali. Populația susține asemenea aberații. Trecutul persistă; acum câțiva ani s-a organizat un sondaj despre lideri și pe primul loc a ieșit Stalin, majoritatea fiind convinsă că a fost un conducător puternic, li s-a insuflat ideea că în vremurile grele Stalin făcea totul pentru oameni. Războiul e o maladie letală, o ciumă, o tumoare. Un virus ce răbufnește, iese la iveală și face boala posibilă. Pe virusologi și oncologi poate ar trebui să-i întrebăm cum ar putea trata oroarea asta, cum putem stopa metastazele.
Oare să nu existe vaccinul?
Ba da, vaccinul există: cultura și educația. E un conflict dintre două tipuri de mentalitate. Ce poți face cu mentalitățile? Să le transformi. Însă e nevoie de timp, mai ales când oamenii nu vor să se schimbe. Trebuie să ne modificăm creierul.
Când crezi că se va încheia războiul din Ucraina?
Să fiu Casandra nu mă tentează. O planetă întreagă nu poate stopa această barbarie. Nu cred că există un răspuns rapid. Arma principală în mâna regimului este lipsa conștiinței de sine a majorității cetățenilor. Sper că nu e totul pierdut, că vor înțelege o dată pentru totdeauna că imaginile pe care le privesc îi manipulează, așa cum regizorul manevrează actorii la teatru. Actorii și spectatorii. Cu certitudine, s-a dat startul dezagregării Imperiului Rus. Indubitabil, monstrul va dispărea. Procesul a pornit, însă ar putea dura decenii. Cu regret, se va încheia doar după ce va cădea regimul Putin. Prețul plătit va fi imens.
Îți mulțumesc! Să sperăm la mai bine.
Larisa Turea, 25 mai 2022, Festivalul Internațional de Film, Cannes, Franța
