Curtea Supremă din America a desființat hotărârea istorică prin care aceeași Curte, în 1973, a recunoscut dreptul de a întrerupe sarcina, argumentând că „Constituția nu conferă dreptul la avort”. O știre comentată la toate nivelele, practic din jos în sus, declinată chiar și de cei care nu au dreptul nici măcar să rostească cuvântul „avort”, până la unica ființă implicată direct în această alegere: femeia! Faptul că o țară mare, cu o lungă tradiție democratică, și-a schimbat poziția asupra acestui subiect durut nu m-a lăsat indiferentă nici pe mine, astfel că m-am întrebat: „De ce ceea ce au obținut unele femei curajoase, care au luptat pentru dreptul la avort, a spulberat printr-o decizie misogină? De ce o mână de bărbați care nu cunosc travaliul fizic și psihologic al unei femei trebuie să pună verdictul pe o decizie?” Acestea sunt puținele fraze interogative care au pornit să zumzăie în capul meu din momentul citirii și recitirii deciziei semnate de Curtea Supremă din America. În primul rând, am avut o reacție ciudată aflând că, după 50 de ani de când a fost instituit dreptul la întreruperea sarcinii, a fost abolită o decizie, argumentându-se că despre ea nu este scris în Constituție.
Protecția și apărarea vieții umane abia concepute e o chestiune de o amplă semnificație socială, dar să nu uităm că e și un drept individual. Atunci când femeile decid să recurgă la chiuretaj, au motive pe care le cunosc mai bine decât orice instanță. Poate fi pentru evitarea nașterii unui copil ilegitim sau pierderea libertății personale; poate fi din egoism sau dintr-o altă cauză dramatică. E alegerea fiecărei femei! E dreptul ei de a decide. Oricum, sunt sigură că orice femeie își exercită dreptul lăsând un copil, chiar dacă e abia o celulă, să moară atunci când a luat o decizie atât de durută, fiindcă tot ea, femeia, este cea care, purtând nouă luni fătul în uterul ei, nu știe niciodată cui va da naștere: unui Homer sau unui Hitler, unui cocoșat sau unui campion olimpic… Consider că e o temă amplă, cu discuții interminabile, opinii și sfaturi care vor continua atâta timp cât va exista omenia. Un subiect despre care se vorbește în șoaptă, cu părere de rău, și se abordează puțin în artă și literatură. Totuși, la acest subiect am descoperit o carte, un roman cutremurător: Scrisoare către un copil nenăscut (Lettera a un bambino mai nato) de Oriana Fallaci. Este o scriitoare notorie, o jurnalistă de faimă internațională, cunoscută datorită articolelor despre război și interviurilor cu cei mai mari conducători ai lumii, care a scris, printre alte lucrări importante, o carte diversă de toată opera ei literară. Fiind corespondentă și martor ocular al conflictelor armate din Vietnam și Orientul Apropiat, caracterizează războiul ca un infanticid în masă și o adevărată pruncucidere, replicându-le bărbaților inițiatori de războaie că ei nu au niciun drept să judece femeia.
Cartea Scrisoare către un copil nenăscut apare în 1975, tocmai în anul în care se marchează începutul unei noi ere pentru istoria Italiei prin Legea 194 care instituie dreptul la avort. Intriga romanului se dezvoltă prin narațiunea unei femei, fără chip și fără nume, care descoperă, într-o zi, că a rămas însărcinată. Cei care o cunoșteau personal pe Oriana Fallaci, citindu-i cartea, s-au pronunțat imediat, zicând că-i povestea intimă a autoarei, că ar fi o istorisire cu puternice repere autobiografice. O fi, pentru că cine i-a citit măcar parțial opera percepe un stil deosebit față de cel folosit în alte romane. Autoarea Oriana Fallaci scoate în vileag un conflict interior al protagonistei care unește spiritele: incertitudinea în fața îndoielii cu care putem empatiza cu toții. Romanul Scrisoare către un copil nenăscut nu e prea mare ca volum, o sută de pagini, care însă captivează imediat cititorul. Iar în scurt timp, această lucrare a devenit capodopera autoarei, un bestseller cu peste 4,5 milioane de exemplare vândute în toată lumea. În această carte, scriitoarea își lasă deoparte convingerile politice și se concentrează totalmente asupra relației profunde dintre mamă și copil. Și nu este o carte rezervată exclusiv unui public feminin, din contra, oferă o rară ocazie, de neratat, de conectare la o discuție comună bărbat-femeie. Scrisoare către un copil nenăscut este fără îndoială cartea în care se identifică fiecare femeie cu instinct matern și, deloc întâmplător, Oriana Fallaci nu-i dă protagonistei sale un nume, nici nu-i spune vârsta și nici țara. Autoarea descrie dificultățile unei femei care se află într-o situație dificilă, singură în gestionarea unei sarcini. E sfâșiată de incertitudini și balansează între posibilitatea de a avorta și cea a iubirii inexplicabile de viitoare mamă pusă în situația de a-și sacrifica viața pentru copilul ei. Protagonista trece prin stări de spirit diferite, toate conflictuale, fiind adesea opuse alegerilor acelora care ar trebui să o susțină (fie bărbatul, ginecologul sau părinții). Este un roman de mici proporții, dar foarte intens din care rezultă multitudinea angoaselor și temerilor unei viitoare mame. Cartea conține monologul unei femei care privește maternitatea nu ca fiind o datorie, ci ca pe o alegere personală și responsabilă. E o istorie emoționantă despre femeia, viitoare mamă, care luptă între alegerea de a avorta și de a păstra sarcina; o frământare între judecăți, prejudecăți, îndoieli și mustrări de conștiință. Monologul inițial se transformă într-o relație epistolară dintre ea și fătul pe care îl poartă în mitră. Autoarea se adresează copilului care și-ar dori să se nască și să exploreze lumea de care ea (mama) vrea să-l protejeze, fiindcă cunoaște deja această lume viciată de răutate, invidie, nedreptate, prejudecăți și batjocură. Autoarea, ca mamă, se întreabă dacă este bine să nască o creatură umană spre a o expune tuturor pericolelor, or, dacă copilul, odată născut și crescut, îi va întoarce spatele sau o va acuza pentru faptul că a venit pe lume fără voia lui?… Oriana Fallaci abordează un subiect delicat (tabu!), meditează asupra unui moment particular al vieții femeii fără a aluneca în vulgaritate sau banalitate.
Sfârșitul acestei cărți particulare este cutremurător: „Hai, copile! Crezi că o sămânță de copac nu are nevoie de curaj când străpunge pământul și încolțește? O rafală de vânt este suficientă pentru a o desprinde sau laba șoarecelui pentru a o zdrobi. Cu toate acestea, sămânța ajunge să înmugurească, se menține tare și crește, aruncând mai multe semințe. Și devine o pădure. Dacă, într-o zi, vei striga: „De ce m-ai adus pe lume, de ce?” Îți voi răspunde: „Am făcut ceea ce fac și au făcut copacii cu milioane și milioane de ani înaintea mea și am crezut că ceea ce fac e bine…”
Cartea Orianei Fallaci a apărut la doi ani după ce femeilor din America li s-a dat dreptul la întreruperea sarcinii, drept obținut și de către femeile din Italia. Acum suntem în 2022 și mă întreb: mai este necesară o asemenea reflecție, un asemenea dialog? Cred că da! În Italia, bunăoară, 7 ginecologi din 10 sunt „obiettori” de conștiință, adică refuză să practice avortul medical din motive ideologice. Dar mai ales morale. În ciuda luptelor și a cărților revoluționare, precum cea a Orianei Fallaci și nu doar, în multe regiuni ale lumii dreptul la avort nu le este garantat femeilor. Este, deci, important să fie menținută o dezbatere vie întru asigurarea unei alegeri libere și individuale a fiecărei femei, indiferent de decizia pe care fiecare dintre noi va lua-o.
