Era Ajunul Crăciunului. Copiii de la Orfelinatul „Sfântul Iosif” erau în curte și se jucau cuminți ba leapșa, ba de-a v-ați ascunselea, ba un fotbal improvizat lipsit de reguli, cu o minge dezumflată. Dar când și-au ridicat privirile spre cer, au rămas înmărmuriți. De sus cădeau fulgi mari de nea. La început mai rari, apoi din ce în ce mai deși. Iar la doar doi-trei metri în fața lor cădeau atât de deși, încât în scurt timp s-a format o adevărată perdea albă, de nea. Perdea ce se îngroșa văzând cu ochii, devenind pe neprins de veste o adevărată draperie. Deodată aceasta s-a despărțit în două, iar în fața lor jocul fulgilor de nea spunea o poveste. Una pe care o mai auziseră, ba încă de multe ori, dar nu o văzuseră niciodată pusă în scenă. Uitându-se însă mai cu atenție, au înțeles că dincolo de cortină nu erau fulgi de nea, ci o ceată de îngerași înveșmântați în fulgi de nea.
În jocul lor se făcea că unul dintre ei, cu chipul radios, purta ceva în pântece. Era de fapt un alt înger, ceva mai mic, ghemuit, acoperit cu propriile-i aripi, ca să semene cu un prunc nenăscut. Alături de cel radios, pășea încet, dar hotărât, un alt înger, ce-și lipise pe față fâșii de nori sub formă de barbă și mustăți de moș. Au mers ce au mers, oprindu-se din când în când să ceară găzduire altor îngeri, care se făceau că îi refuză, ba mimând neputința, ba jucând dezinteresul sau nepăsarea. În cele din urmă, unul dintre îngerii pe care cei doi drumeți i-au întrebat de lăcaș de odihnă, i-a primit bucuros, invitându-i să adaste în staulul animalelor, un loc smerit, ceva mai ferit, în care alți îngeri se străduiau să pară ba miel, ba ied, ba căluț, ba cățeluș. Mai mult decât atât, doi îngeri alcătuiseră din aripile lor o mică iesle, în preajma căreia s-a așezat primul înger, cel radios, ce părea că poartă un ghem de aripi în pântece. Și, ca prin minune, ghemul de aripi a prins viață, iar mama lui l-a așezat în iesle. În scurt timp toți îngerii prezenți în scenă s-au adunat în jurul său. Cel cu barbă de moș să-l mângâie și să-i zâmbească, cei deghizați în animale să-l încălzească, suflând aer cald asupra lui. Curând după aceea s-au apropiat alți trei îngeri, cu aripile ponosite și, dându-se drept niște bieți ciobani săraci, s-au apropiat de iesle și s-au minunat. Iar imediat după aceștia, alți trei îngeri au venit, având prinse în aripi tot felul de paiete strălucitoare, probabil resturi de confetti de la petrecerile oamenilor bogați luate de vânt și purtate până sus în ceruri. Aceștia spuneau că sunt magi, adică regi din depărtare, ce știau tainele stelelor, și că s-au lăsat călăuziți de stea până au ajuns la acel loc binecuvântat. Și ei s-au minunat și s-au bucurat la vederea pruncului întruchipat de îngerul din iesle. Apoi cu toții au început să cânte: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.
Copiii priveau extaziați la sceneta jucată de îngerașii din fața lor. Înțeleseseră că asistau la scena Nașterii Domnului Iisus Hristos. O mai auziseră. Unii, cei mai mari, o mai și citiseră, dar niciunii nu o mai văzuseră jucată, așa că îngerașii le-au făcut o mare bucurie în Ajunul Crăciunului. Sub ochii lor plini de lacrimi calde de emoție și fericire, îngerii s-au ridicat la cer, lăsând să le fie luat locul de adevărații fulgi de nea. Iar magia Crăciunului a continuat și când doamnele de la centru i-au chemat înăuntru și le-au arătat că sub bradul ce răspândea un miros plăcut de rășină îi așteptau cadouri frumos împachetate. Fiecare a primit doar câte o carte, o ciocolată și o portocală. Nicio jucărie. Dar ei s-au bucurat de daruri ca și cum primiseră cele mai scumpe lucruri din lume. Și aceasta deoarece îngerașii, în drumul lor spre cer, presăraseră peste ei pacea Pruncului Iisus.
