Anda Vahnovan este o scriitoare, jurnalistă, bloggeră și doctor în domeniul publicității, născută la Chișinău, în 1978, și stabilită la Londra. Este autoarea a două cărți, una de poezie – Sârme, cu care își marchează debutul în arealul scriitoricesc în 2022, la Editura Casa de pariuri literare, și cea de-a doua, de proză – Povestiri londoneze, apărută la numai un an de la debut, în 2023, la Editura Prut Internațional. În continuare, mi-am propus să vorbesc despre volumul de poeme Sârme.
La nivel structural, cartea este împărțită în trei capitole, care abordează trei etape din viața eului poetic, dar însumate, conturează profilul unitar al unui destin: Sârme, Între, Sechele. Astfel, primul capitol este consacrat și primei perioade din viața personajului de hârtie, care își rememorează copilăria și adolescența. Poemul liminar al cărții e unul inițiatic, al căutării de sine. Facem cunoștință cu o tânără foarte responsabilă, studentă la Institutul de Arte din Chișinău, care înregistrează de o manieră fotografică devenirea colegilor săi: „Vladic a ajuns mare baleron la Sankt-Petersburg,/ Iulia – violonistă de succes la Odessa,/ Mașa – coregraf la Teatrul de Operă,/ Radu – pe marile scene italiene […]”, iar ea s-a ales cu o diplomă de absolvire, pe care i-a dăruit-o tatei (p. 8). Și asta e o realitate cu care se confruntă fiecare al doilea copil din spațiul ex-sovietic moldovenesc – părinții știu mai bine ce trebuie să facă copiii cu viețile lor. Doar că în cazul personajului nostru se întâmplă altfel: „de pian nu m-am mai atins/ peste ani,/ am scris primul poem/ pe versoul unei facturi” (p. 8). Prin urmare, nu pianul, ci scriitura i-a fost vocația.
Este foarte interesant de urmărit și modul în care poemele comunică în cartea Andei Vahnovan, de parcă s-ar chema unul pe celălalt. Dacă în primul poem tatăl este doar invocat, în al doilea el vine în prim-plan. Aflăm despre vizita lui la Cernobâl, însoțit de soție, chiar în zilele în care centrala explodase. Această excursie l-a costat sănătatea consoartei, care a fost diagnosticată cu cancer la scurt timp. Iar ceea ce „reprezenta tifoane pline de sânge/ de pe cicatricea purulentă a mamei” azi a devenit divertisment: „vino să te plimbi în jurul Centralei de-a lungul străzilor pustii din/ Prîpeat!”/ „fă un tur în Cernobîl!” găsești acum pe toate site-urile de turism” (p. 11). Pe lângă realități istorice, sunt amintiți și intelectualii în preajma cărora a crescut și s-a format personajul poematic. Ne sunt prezentate destinele acestor intelectuali „rămași luni bune fără salarii”, vedem cât de scurt este drumul de la mașina de scris până la sapa de lemn, aflăm, încă o dată, prețul supraviețuirii într-un spațiu totalitar (p.16). Observăm, așadar, că autoarea înregistrează în poemele sale autenticitatea vieții cu toate ale ei. Cu tristeți, dar și cu bucurii:
„podul de flori”, „să ne scriem, să devenim prieteni”, cu nesiguranță, la granița dintre două
lumi – una care se destramă și una care abia se construiește: „toți cei care până mai ieri erau
pedepsiți pentru cravata de pionier/ necălcată/ deveniseră eroi pentru că s-au pișat pe ea […]
am descusut doar panglica și,/ confuză, le-am păstrat pe ambele o vreme/ separate” (p. 13). Ne amintim și despre proba pe care trebuia să o treacă o adevărată gospodină pe vremuri (și acum, de altfel) – înșiratul hainelor pe sârme: „surse de bârfe printre vecinele/ curioase – sârmele – / spânzurători ale marilor piețe, / forme de judecăți publice –/ executau nemilos, fără drept de apel,/ statutul/ de curată sau nu prea” (p. 20). Iar poemul Cămila, unul dintre preferatele mele, transcende perioada copilăriei, pe care o descrie prima parte a cărții, esența acestuia fiind valabilă pentru oamenii din toate timpurile și de toate vârstele. Este un poem despre prietenii la care renunțăm prea repede, despre „gardurile” pe care le reparăm și zidurile pe care le ridicăm, renunțând la alți oameni.
Cu al doilea capitol intrăm în etapa maturității eului liric. Etapă marcată de o întrebare-cheie: „de ce nu îmi pot privi mâinile?” Mâinile ei devin mâinile mamei sale, e copleșită de griji, doruri și responsabilități noi, departe de casa părintească. Poemul Mamă de bărbat este unul destul de reprezentativ pentru partea a doua a cărții, așa cum e despre acceptarea timpului care trece în ritmul său și maturizând copiii eului liric. Iar „Ele, mamele”, rămân aceleași, în pofida anilor, și par a fi identice, mereu ocupate, preocupate, niciodată obosite: „odihnește-te, îi zic,/ odată intrată în casă după atâta drum” (p. 49).
Capitolul intitulat sugestiv Sechele e un index al oamenilor dragi și al prietenilor pierduți. Mai e și despre fricile pe care le luăm peste tot în lume cu noi: „în Londra, pe înserat, oamenii fac jogging,/ iar fricile mele ies la plimbare” (p. 67). Se plimbă și COVID-ul prin poemele Andei Vahnovan în acest ultim capitol. Poeme precum Thailandezul mic de statură ne fac cunoștință cu chipul COVID-ului londonez, care face oamenii tot mai mici și mai mici în fața bolii. Or, neputința în fața morții și aspirația spre fericire au aceeași înfățișare în toată lumea.
În concluzie, aș vrea să revin la ideea de unitate a cărții, care ne prezintă o viață între trei lumi: cea din Moldova sovietică, din România și din Londra zilelor noastre, care înregistrează, pe lângă propriul destin al personajului poetic, și starea vremii pe care o transpune în poeme, cu intelectualii săi și problemele sale majore.