Scriitoarea Maria Pilchin își surprinde cititorii, de data aceasta, cu o carte pentru copii, intitulată Doggy (10+) (Arc, 2023), ce contribuie la o înțelegere mai profundă a rolului și a rostului afecțiunii, empatiei, compătimirii, susținerii în discuție cu celălalt mai vulnerabil. Cartea este un exercițiu de maturizare interioară, de conștientizare și asumare a faptelor, vorbelor cu impact emoțional ce nu se uită, ci, din contra, devin piatră de temelie în formarea personalității. Nu în ultimul rând, personajul în devenire – Andrei Mătăsaru – vine în răspăr prejudecăților impuse de societate precum că atitudinea umană se merită, se câștigă printr-un serviciu, oferind, în schimb, un model de iubire necondiționată. În acest fel, în scurta povestire identificăm, ca în oglindă, diferite ipostaze ale omului: copil, părinte, învățător, prieten, adult, toate contribuind sinergetic la formarea individului și a societății. Fiecare se poate recunoaște, la un moment dat, drept victimă sau agresor, învins sau învingător, indiferentul sau empaticul ș.a., trezindu-și, cu siguranță, o avalanșă de interogații față de sine.
Doggy vine să ilustreze condiția umană, aici a copilului, într-o societate defectă, deficitară de repere morale și valori general-umane, rodul unei educații sovietic-proletcultiste, în care copilul era ultima instanță a societății căreia ar trebui să-i oferi atenție și explicații. Era tabula rasa, care putea doar să asiste la „convulsiile” celor adulți în încercarea de a face față traumelor individuale și colective, să „consilieze” părinții în itinerarul lor anevoios de (re)construire a destinului frânt. În această ecuație, copilul conștientizează că este o „eroare” a tinereții lor și „o consecință” de care trebuie, într-un fel sau altul, să porți răspundere. Printre totalitatea confuziilor, generate una din alta, odrasla identifică copilăria drept cel mai nesigur loc din lume, el fiind o „entitate” vulnerabilă, agresată fizic și verbal de oricine, pentru că e o „nulitate”, obligată să caute „fărâme” ale dragostei, manifestări de protecție, identificarea sensului (altădată matern). Odată ce un individ nu își asumă toată responsabilitatea pentru faptele lui, pentru familia ce intenționează s-o întemeieze, pentru copiii ce vor veni în această lume, pentru datoria de a-i iubi necondiționat, protejându-i și educându-i, întreaga societate va orbecăi între traume și false valori. Din această problemă-cheie se construiește cartea pentru copii (10+), în care personajele par niște fracturi de individualități, niște umbre ce „înăbușă” pe cel mai vulnerabil și mai puțin protejat pentru a-și camufla frustrările și complexele „nedevenirii” lor. Din cauza nechibzuinței, a lipsei de bun-simț și a destrămării valorilor primordiale – când tatăl își uită de fiu, întreaga viață a mamei și a copilului trece prin lancea cruzimii societății. Apreciem, în mod deosebit, curajul autoarei de a surprinde subtilitatea impactului psiho-emoțional al învățătoarei asupra elevului Andrei Mătăsaru, ce simulează doar rolul de „a doua mamă”, abuzându-l. De remarcat că salvarea tot de aici vine, de la învățătoarea Luminița Sârbu, care cu blândețe le încredințează cărți, iar biblioteca e un centru de repaus și protecție.
Contextul dezolant în care se trezește Andrei Mătăsaru, elev în clasele primare dintr-o școală din Chișinău, nu este, din păcate, unul rar întâlnit în societatea noastră românească. Cartea radiografiază viața celui neacceptat de societatea „îmbătată” și dezbinată de falsele valori și a celui invizibil, ascuns după paravanul copiilor excelenți, exemplari, fericiți, protejați și iubiți. Mai bine de 20 de ani, copiii din Republica Moldova și România se confruntă cu problemele generate de migrație și de tranziția politico-economică a țării de la comunism la democrație, iar traumele plecării (a se citi ale abandonului după gradul de intensitate al trăirii) unuia sau a ambilor părinți se închistează profund în ființa copilului, provocând, în lanț, alte traume existențiale. Autoarea, cu spiritul ei fin de observație, se va preocupa anume de acest tip de copil respins – imagine puțin simpatizată. Tragismul existenței va fi redat prin vocea plăpândă și plină de speranță a băiețelului, care din „cioburile” iubirii își va zidi singur o familie – el va fi familia sa! Misiunea simbolică a acestui băiețel este să „vindece” inimile celor care l-au necăjit: să-și îmbrățișeze învățătoarea când ea se află în cea mai umilă situație, s-o apere mușcând ca un cățel (e starea lui existențială), oferindu-i, astfel, un strop de afecțiune din iubirea sa christică; să-l ierte pe tatăl său, care l-a uitat; să învețe că viața de câine, pe care o trăia, era, de fapt, o lecție despre dragoste, bun-simț, statornicie, demnitate umană, rezistență și perseverență. Pentru el, provocările devin oportunități și perspective de dezvoltare, de devenire umană.
Dincolo de suferințele ce s-au încolăcit deja în jurul personalității, Andrei Mătăsaru nu permite totuși traumei să devină o lentilă prin care să-și privească viața. Știe, ca un Alioșa Karamazov, că în adâncul lor ei au nevoie de iubire pentru a se vindeca și a se (re)umaniza, de aceea îi tratează cu demnitate și respect, ajutându-i. Ca protagoniștii din romanele din literatura română basarabeană ce se aventurează să-și rememoreze condiția copilăriei din Republica Moldova după 1991, eroul nostru e insul ce încearcă să fie „străinul” realizat, dar bulversat adesea de fantomele trecutului, pentru că iertarea nu e sinonim cu uitarea.
În cele din urmă, considerăm că Doggy de Maria Pilchin nu e o istorioară amuzantă pentru copii, ci este una tristă pentru toți, întrucât scoate în relief ceea ce nouă ne place să uităm, să neglijăm, să marginalizăm și redă modul în care o copilărie paradisiacă poate fi destrămată de „infernul” interior al adulților. Cu toate acestea, Doggy pare o parabolă a maturității interioare a protagonistului prins în mrejele unui conflict profund al întregii societăți: „Mă gândesc mereu la Chișinău. Acolo am învățat că a fi câine e o artă, iar cave canem e despre
oameni mai mult”.
