Pe Alexandru Popescu, sau Alexandru Constantin Popescu, așa cum începuse să‑și semneze textele, atât poezia cât și proza, nume cu care plănuia să și debuteze în volum, l‑am cunoscut prima dată în anul 2022, la Tabăra de Literatură „Leonard Tuchilatu” de la Glodeni. Am fost colegi de cameră și camarazi în toate. Am petrecut atunci mult timp în compania lui și de fiecare dată s‑a dovedit a fi un timp câștigat. Îmi amintesc, desigur, de dimineața în care, împreună cu el și cu Dumitru Crudu, am dat roată lacului de la marginea Cuhneștiului discutând încontinuu despre literatură, despre moralitatea scriitorilor, despre războiul din Ucraina, despre câte și mai câte. Era foarte înflăcărat în discuții, dar știa și să asculte atunci când eu sau Dumitru luam cuvântul. Atunci vedeam cu coada ochiului cum, efectiv, ne sorbea amândurora fiecare cuvânt.
Și ca poet era foarte pătimaș, declamându‑și poemele ca un adevărat actor, ceea ce făcea să fie mereu ovaționat la scenă deschisă. De altfel, poemele îi erau mereu reușite, având un simț foarte ascuțit atât pentru imagini, cât și pentru povestea în sine pe care o construia în textele sale poetice.
Ne‑am reîntâlnit în vara lui 2023, la aceeași tabără. Din nou, colegi de cameră. Din nou, discuții interminabile despre literatură și viață. De data asta, am petrecut foarte mult timp și pe terenul de fotbal, care nu a lipsit din programul niciunei zile de tabără, ajutându‑ne să ne punem sângele în mișcare și să ne oxigenăm creierul, astfel încât să dăm la iveală poezii foarte bune. Din nou, poemele lui au fost cele mai pline de vervă, stârnind de fiecare dată hohote de râs și ropote de aplauze.
De altfel, a fost cel mai plin de viață dintre noi toți. În fiecare seară a râs, a cântat, a dansat cel mai mult dintre noi. A fost sufletul petrecerii. Și cel care a pus cel mai mult suflet în absolut fiecare aspect al taberei de anul acesta.
Se pare însă că l‑a pus chiar pe tot… Pentru că la numai o săptămână de la încheierea taberei, ne‑a fulgerat pe toți, la propriu și la figurat, vestea morții lui Alexandru. Șocul a fost cu atât mai mare cu cât toți rămăseserăm cu amintirea serilor de la Glodeni, în care el fusese amfitrionul distracției. Acum nu ne mai rămâne decât, parafrazând titlul unei cărți a lui Constantin Noica, să ne rugăm, încă o dată, pentru fratele Alexandru. Pentru sufletul lui. Pentru odihna sufletului lui. Și pentru rămânerea lui în amintirea noastră. Deși nu știu dacă e nevoie de rugăciune pentru asta. Pentru că va rămâne, cu siguranță. Și asta pentru simplul fapt că l‑am iubit cu toții. Așa cum și el ne‑a iubit pe noi, pe toț
