Petrovii în vremea gripei (Kiril Serebrennikov, RUS, 2020 (Петровы в гриппе)) : Cu Ucenicul (film despre care vă scriam în numărul precedent), Serebrennikov a devenit un candidat serios la ascensiune în liga elitistă a realizatorilor de cinema. Se aștepta o confirmare care ar fi anulat ipoteza unui fericit accident artistic. Din păcate, filmul care a urmat, Leto, a fost mai degrabă un moft personal, o ofrandă pe altarul propriei tinereți, dedicată rockului rus al anilor `80 și mai ales lui Viktor Țoi. Fără a fi un rateu, filmul nu este un chef d’oeuvre cinematografic, chiar dacă nu poate lăsa indiferent un strat destul de semnificativ generațional: toți acei crescuți în epoca celebrului Rock-club de la Leningrad. Filmul a fost criticat destul de dur de unii din protagoniștii epocii care nu s-au recunoscut în personaje sau evenimente, alții au menționat că Serebrennikov a reușit să redea „spiritul epocii”, dar pe toți i-a împăcat Boris Grebenșcikov, spunând că filmul e departe de realitatea evenimentelor, dar trebuie tratat ca o operă artistică.
Filmul care a urmat, Petrovii în vremea gripei, selectat și pentru competiția finală a celebrului festival de la Cannes, este, fără îndoială, cel mai bun film al realizatorului rus de până acum. Filmul nu are o poveste închegată și un fir epic unic, ci ne prezintă mai degrabă un pot-pourri din mai multe mini nuvele, foarte eteroclite și ca formă de expresie artistică și din punctul de vedere al conținutului lor. Frontierele între real, imaginar și fantastic, între prezent și trecut sunt greu de delimitat, toate aceste nuvele fiind organic conectate prin intermediul personajelor principale, familia Petrovilor, iar delirul cinematografic justificându-se (dacă logica spectatorului ar avea nevoie de așa ceva) prin criza fiziologică a personajelor. Această justificare permite narațiunii, pe de asupra, o ancorare inversată solidă în prezent și elaborarea unei veritabile rețele de legături cu realitatea ambiantă obiectivă. Și impresia lăsata de această construcție multidimensională e apăsătoare, dureroasă și lasă mult de gândit… Este unul din cele mai bune filme din competiție, poate că cel mai bun, cu siguranță mult peste, din toate punctele de vedere, acea incongruitate căreia i s-a acordat Palme d’Or anul acesta.
Dosarul (Alexei Gherman – junior, RUS, 2021 (Дело)): Alexei Gherman e mai degrabă un „client” fidel al festivalului de la Berlin decât al celui de la Cannes, dar anul acesta, filmul său s-a pomenit în programul Un certain regard. Dosarul e un film tipic de pandemie. Ţinând cont de restricțiile sanitare, Gherman – junior a pus în stand-by proiectul cinematografic asupra căruia lucra și a scos din sertar un scenariu mai vechi, scris împreună cu Maria Ogneva. Filmul e din categoria celor care se derulează în huis clos (The Father, cu Anthony Hopkins în rolul principal, e din aceeași categorie). Toate filmările au avut loc într-un apartament și în curtea unui bloc delabrat de două etaje (destul de comod în condițiile când călătoriile și deplasările sunt problematice), tipic pentru orășelele provinciale din Rusia. În acest apartament, se află în arest la domiciliu un profesor universitar, David Guramovici, specialist în literatura secolului 19 (așa numitul „secol de argint”), acuzat de delapidarea fondurilor acordate pentru organizarea unei conferințe științifice internaționale.
Chiar de la început, însă, spectatorul e pus la curent cu faptul că adevărata cauză a problemelor lui David este postarea acestuia pe o rețea de socializare în care îl acuză pe primar de deturnare a banilor publici. Alexei Gherman încearcă o imersiune în calvarul cotidian al unui cetățean care a îndrăznit să se ia la harță cu sistemul, cu „verticala puterii”. Nu vom insista enumerând toate încercările prin care a trecut „acuzatul”, dar vom spune că realizatorul mai că nu și-a omorât personajul. Filmul este unul foarte realist, aproape de reportaj, fără niciun fel de fiorituri cinematografice, bazat în exclusivitate pe geniu actoricesc și acumularea actelor de hărțuire și presiune, pentru a-l face pe profesor să renunțe, să „se culce”… Iar ceea ce uimește cel mai mult în acest film este anume faptul că nu prea găsești în el elemente de ficțiune… Era, cred, și timpul ca publicului din Occident să i se pună în față calvarul opresaților regimului putinist. Nu știu dacă există o aluzie directă la soarta lui Serebrennikov, dar similitudinile sunt evidente. Un film de privit și de recomandat tuturor prietenilor (mai ales europeni)!
