Această antologie cuprinde cinci decenii de poezie proletcultistă. Poezie fără valoare estetică, așa cum o calificase academicianul Mihai Cimpoi în Istoria deschisă a literaturii române din Basarabia, dar foarte im- portantă pentru a înțelege acea perioadă sovietică de pomină. Sociologii, istoricii, antropologii, filosofii și toți cei interesați să descopere rădăcinile unui comportament inexplicabil și ale unor atitudini iraționale din prezent ale basarabenilor și transnistrenilor ar trebui să citească această poezie, pentru că ea le-ar putea oferi anumite răspunsuri și niște explicații plauzibile de ce aceștia votează masiv cu stânga filorusă și sunt nostalgici după imperiul sovietic de cândva. Această poezie a fost tăișul de baionetă al propagandei sovietice. Ea a fost folosită ca armă propagandistică pentru a manipula masele, dar și a rescrie istoria. Pentru a-i face pe basarabeni să-și uite trecutul și să se mankurtizeze, iar pe transnistreni să creadă că peste Nistru trăiesc cei mai mari dușmani ai lor. Dar basarabenii nu numai că trebuiau să-și uite trecutul și să-l desfidă, ci urmau să se dezică și de propria lor identitate, pe care o aveau până a fi ocupați, tot așa cum și transnistrenii trebuiau să se dezică de frații lor de peste Nistru și de orice înrudire cu aceștia. Adică, în cele din urmă, atât unii, cât și alții, erau impuși să renunțe, așa sau altfel, la ei înșiși. Conform acelei propagande odioase, ilustrată cu asupra de măsură în această poezie, basarabenii trebuiau să fie convinși (sau impuși) să renunțe la identitatea lor de români ca la o haină străină, pentru a îmbrățișa un alt destin: cel de oameni sovietici, urmând exemplul celor din RASSM, unde experimentul a început în 1924 și a reușit într-un mod strălucit, moldovenii dintre Nistru și Bug fiind forțați să nu se mai autoidentifice doar ca moldoveni, ci ca moldoveni sovietici, accentul căzând pe sovietici și nu pe moldoveni, ei fiind în primul rând oameni sovietici și în al doilea sau în ultimul rând moldoveni. Urmând modelul transnistrenilor, basarabenii nu mai trebuiau să se perceapă pe ei ca basarabeni (iar ca români, în nici un caz), ci ca moldoveni sovietici. Moldoveni puteau să fie doar în măsura în care erau moldoveni sovietici și se puteau opune românilor, ca și cum ar fi fost vorba de un alt popor, care ar fi vorbit o altă limbă.
Iar cei care se înverșunau să se mai creadă români, deveneau automat dușmanii poporului sovietic și, drept urmare, erau stârpiți fără milă. Ba mai mult decât atât, basarabenii ocupați trebuiau să fie mândri că au fost înglobați în poporul sovietic și că Patria lor a devenit Uniunea Sovietică, dar și să creadă cu tărie că istoria lor e una de dată recentă și că aceasta a început pe 28 iunie 1940 (pentru basarabeni) și pe 12 octombrie 1924, pentru cei din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.
La această monstruoasă spălare pe creier a contribuit din plin și literatura realismului socialist, intrată cu surle și trâmbițe în manuale și predată cu multă pompă la școală: iar rezultatul a fost că generații întregi de copii au rămas descumpăniți pentru toată viața. Altfel spus la această monstruoasă spălare pe creier a contribuit și poezia din această antologie. Ea fiind cu mult mai vastă, decât a intrat în prezenta ediție.
Una dintre întrebările pe care mi le-am pus citind această poezie a fost dacă poeții ar fi putut să n-o scrie. Ar fi putut, dar pentru asta ar fi trebuit să renunțe la ambiția de-a fi poet. Tăcerea – asta era singura modalitate de-a te opune. Pentru că, altfel, dacă voiai să fii poet și să publici cărți, nu aveai de ales și trebuia să scrii în această cheie, executând comenzile partidului. Dacă refuzai, nimeni nu te mai publica, realismul socialist fiind singura modalitate estetică acceptată în epocă.
Se pare că mulți dintre poeții din această antologie știau că realitatea e alta, mai ales cei născuți și formați în România, dar și-au călcat pe conștiință pentru a parveni social și pentru a se bucura de tot soiul de beneficii materiale și de privilegii sociale. Trădarea era răsplătită foarte generos în vremurile sovietice.
Unul dintre cei care a executat aceste comenzi politice cu un zel fără precedent a fost poetul Emilian Bucov, nu întâmplător l-am așezat în centrul antologiei și i-am acordat cel mai întins spațiu. Ca nimeni altul, Emilian Bucov a turnat în versuri cu patimă și entuziasm tezele propagandei sovietice. Nu cred să existe vreun alt poet sovietic care să fi scris atât de multă poezie propagandistică și cu atâta ardoare și însuflețire. În perioada interbelică, poetul a fost ilegalist și a stat și la pârnaie, dar nu pentru ideile sale de stânga, așa cum avea să se laude peste ani, ci pentru niște mărunte coțcării.
Mânia sa față de burghezi, se pare, era subvenționată de către sovietici, la fel ca și dragostea sa înflăcărată și tumultuoasă fața de cauza roșie, pe care și-a manifestat-o atât de gălăgios după 28 iunie 1940.
Cu toate astea, i se cășunase pe literații și criticii interbelici. Supărarea sa literară era că cele două cărți de poezie pe care le-a publicat în timpul României Mari (Discursul soarelui în 1937 și China în 1938) au fost fie ignorate de critica literară, fie luate la refec. Una peste alta, Emilian Bucov a salutat cel mai vocal venirea sovieticilor și s-a angajat imediat să-i slujească, scriind niște versuri antiromânești, debordând de dușmănie.
Chiar dacă știa prea bine care-i adevărul, albului i-a spus negru și negrului alb. Ocupația Basarabiei de către trupele sovietice a cântat-o în nenumărate poezii cu o bucurie de nestăvilit, prezentând-o drept eliberare. O eliberare pe care, ca și cum basarabenii ar fi așteptat-o încă din burta mamei.
Eliberarea de sub regimul burghezo-moșieresc român era una dintre temele centrale ale realismului socialist moldovenesc. Nimeni însă nu a ilustrat-o mai bine ca Bucov, care nu s-a sfiit, într-o poezie, să le mulțumească soldaților sovietici că au ocupat Basarabia, iar în alta, să-i pună pe basarabeni să-i întâmpine cu mămăligă și sare.
Poeții din acea perioadă au pus umărul plenar la spălarea pe creier a basarabenilor și transnistrenilor, dar nimeni, așa cum am mai spus-o mai la deal, nu a făcut-o cu atâta râvnă ca Bucov, care zicea într-o poezie că „pentru prima dată pieptu-mi strigă, fără să se ferească:/ sunt comunist! Comunismul trăiască!” și în alta: „Mi-am strâns din piept toată mândria/ și am strigat : sunt cetățean sovietic”, vrând să-și convingă cititorii (și se pare că pe mulți i-a convins, dovadă fiind felul cum votează acești oameni astăzi) că ziua de 28 iunie e cea mai frumoasă zi din viața lor – un dar din partea sovieticilor cei generoși și buni la suflet – și că e o sărbătoare de neprețuit. O sărbătoare a tuturor basarabenilor, „treziți la viață de stelele Kremlinului”, cum avea să spună poetul în una dintre creațiile sale.
Râvna lui Bucov „de a-și regla bătăile inimii/ după ceasornicul nalt al Kremlinului” a fost răsplătită regește, poetul primind onorarii barosane și premii peste premii, din care și-a putut cumpăra în anii cincizeci o Volgă, fiind primul scriitor basarabean care avea Volga sa, așa cum vor povesti peste ani contemporanii săi, în cărțile lor de memorii.
Totuși, avea și el o dramă. Nu a primit Premiul de Stat al Uniunii Sovietice. A primit toate celelalte premii, dar nu și Premiul de Stat al Uniunii Sovietice, și asta îl făcea să sufere, iar amarul și-l îneca în alcool, după cum își vor aminti mai târziu alți tovarăși de-ai săi de condei.
Nu este exclus să fi avut și mustrări de conștiință la bătrânețe, iar acestea, posibil, să-l fi determinat să-i ia apărarea Leonidei Lari în anii șaptezeci, atunci când poeta începuse să fie strânsă cu ușa și cenzorii vremii nu-și dădeau asentimentul ca să fie publicată. Niciodată însă nu și-a turnat cenușă în cap și nu și-a abjurat producția literară proletcultistă, crezând pe semne că Uniunea Sovietică va fi veșnică, la fel ca și operele sale.
Criticii literari din acele timpuri zic că niciodată nu-și recitea textele, iar asta poate să însemne doar un singur lucru, că până și pe el îl plictiseau.
Cele câteva poezii ale sale (extrem de puține, de altminteri), în care lipsește cu desăvârșire ideologia, sunt niște versuri de dragoste chiar bune, și acestea demonstrează că ar fi putut să scrie și altfel, dacă ar fi vrut sau nu i-ar fi trecut dragostea chiar așa de repede, sau ar fi fost alte vremuri afară; or, nefiind alte vremuri afară, a scris pentru bani și privilegii texte complet anodine, care ilustrau politica partidului în privința românilor basarabeni, pe când cele mai bune texte ale sale (dacă ar fi să-i panoramăm opera din perspectiva zilei de azi) rămân a fi, totuși, poeziile sale moderniste de dragoste, scrise în perioada interbelică.
