Iulia Hlamagă, Dumbrăveni, Suceava
(Premiul al III‑lea)
Rugăciunile se întorc acasă
uneori
noaptea e așa bună la făcut liniște
încât pot auzi
cum pământul plânge
printre pietrele ude, o mișcare
nu pasăre
nu umbră
doar cuvinte rostite când
nu mai e nimic altceva de zis
rugăciunile nu dispar
nu se pierd vizibil ca fumul
nu se transformă în nori
rugăciunile se întorc acasă
ele sapă
răzuiesc
străbat aerul cu aripile întinse
se târăsc printre lumi prăfuite de cenușa celor care
au sperat prea mult
unele se destramă în pumnii tăcerii
altele rămân
se prind de un fir de lumină
se hrănesc încet cu întuneric
și într‐o zi pe care n‐o mai recunoști
bat la ușă
nu aduc răspunsuri
nu aduc pace de niciun fel
doar ating ușor rănile care încă mai dor
atunci înțelegi că n‐ai vorbit niciodată cu cerul
ci cu tine
așa cum ar fi fost
când rugăciunile se vor fi întors acasă
am împărțit lumea în corpuri și suflete
și dacă nu ne‐a fost scris
am proiectat eu iubirea în pagini
și am rătăcit pe coridoarele sensului
invocând numele Lui
am primit în plex liniștea apăsătoare
mi‐am zdrelit picioarele pe pământul
tare și denivelat
am împărțit lumea în corpuri și suflete
mâinile acestea – niște antene
care își caută vibrația – refuză
să atingă alte corpuri
ca o ruină în luptă
cu timpul
presiunea
degradarea
