M-am despărțit de Kîiv cu regret
Lucian Dan Teodorovici: „Pentru că eu, după festival, știam că mă întorc acasă, într-o țară, din fericire, încă sigură, pe când ei trăiesc o cu totul altă realitate, pe care unii dintre noi nu o prea putem înțelege, iar alții nu vor s-o înțeleagă nici măcar în numele unei minime empatii. Dar realitatea asta există și e la doar câteva ore de mers cu mașina”
Dragă Lucian, din motive medicale pe care nu ar avea rost să le discut aici, eu nu am putut ajunge la cel mai important festival de literatură din Ucraina contemporană: Book Arsenal. Povestește-ne, te rog, cum ai văzut tu acest festival. Cum ai trăit tu acest festival?
O să încep cu finalul participării mele: când m-am îndreptat spre ieșire din ansamblul numit Mystetskyi Arsenal, în ultima zi a festivalului, am văzut o voluntară râzând, iar eu am privit-o uimit, de parcă se întâmpla ceva straniu în fața mea. Și mi-am dat seama în clipa aia ce m-a afectat în primul rând în zilele petrecute la Kîiv: că am văzut foarte puțini oameni râzând. Poate că am nimerit și într-o perioadă în care amenințările au fost mai severe, căci chiar înaintea plecării mele într-acolo rușii avertizaseră țările occidentale să-și retragă personalul diplomatic din capitala Ucrainei, dar e cert că mi s-a părut un oraș afectat, pus cumva sub o presiune psihică aproape palpa-bilă. Dar să nu se înțeleagă greșit: în ciuda acestei atmosfere, i-am simțit pe toți cei din jur ca fiind impresionant de curajoși și de hotărâți. Și mai ales, i-am simțit că iubesc libertatea și o prețuiesc cu adevărat. Iar toate astea se simțeau inclusiv în cadrul festivalului, căci discuțiile literare au fost cumva unite de această linie tematică, a libertății și a protejării ei cu orice preț. În ce mă privește, am participat la două evenimente: primul, în data de 29 mai, intitulat „Familiar Strangers. Central European writers on what makes us interesting to one another”, fiind moderat de Andryi Lyubka, iar al doilea, la care ai fost și tu invitat și, cum spuneai, din păcate, n-ai putut să ajungi, intitulat „Looking Around. Central Europe’s major literary events discuss their key themes and regions”, desfășurat pe 31 mai și moderat de Yulia Kozlovets.
În plin război, scriitorii ucraineni au organizat acest mare festival de literatură. Pe unul dintre organizatori îl cunosc și eu, e vorba de poetul și scriitorul Andriy Lyubka, ale cărui poezii le-am tradus în română și au apărut în revista „Poesis internațional”, cârmuită de poetul Claudiu Komartin. Știu că Andriy Lyubka a obŗinut o permisie de la comandantul său pentru a participa la festival. Ai cunoscut și alți participanți la festival? Cine sunt ei?
M-am bucurat mult, de pildă, să-l reîntâlnesc pe Andrei Kurkov, un mare scriitor ucrainean și un om pe care-l respect foarte mult. Am cunoscut, bineînțeles, și alți scriitori și oameni de cultură. Dar aș vrea să rămânem puțin la Andriy Lyubka: da, ai dreptate, după ce, cu o seară înainte, a avut un dialog cu Olga Tokarczuk, laureata Nobel pentru literatură, la finalul evenimentului la care am participat și eu, și-a luat rămas-bun, regretând că nu mai poate sta și în zilele următoare, pentru că trebuia să se întoarcă la unitatea lui. Și țin să spun că el a făcut-o cumva firesc, în doar câteva cuvinte, fără pic de dramatism, iar pe mine tocmai lucrul ăsta m-a afectat mai mult decât credeam. Pentru că eu, după festival, știam că mă întorc acasă, într-o țară, din fericire, încă sigură, pe când ei trăiesc o cu totul altă realitate, pe care unii dintre noi nu o prea putem înțelege, iar alții nu vor s-o înțeleagă nici măcar în numele unei minime empatii. Dar realitatea asta există și e la doar câteva ore de mers cu mașina.
Acest festival demonstrează că literatura – cartea tipărită – este un simbol al vieții. Viața care a fost, viața care va fi. Nu înseamnă neapărat o fugă din fața realității, ci o înfruntare a ei. Cum ți s-a părut publicul ucrainean? Este diferit de publicul din România sau din alte părți?
Am fost impresionat în primul rând de faptul că publicul ne era cumva recunoscător nouă, scriitorilor străini, că am venit la Kîiv în condițiile date. Or, din perspectiva mea, lucrurile stăteau exact invers, adică eu le-am fost recunoscător organizatorilor pentru invitație și mai cu seamă publicului, care a venit în număr foarte mare, în ciuda situației. Dar mi-a prins bine, într-adevăr, să observ că literatura e importantă și în vreme de război, că poate aduna oameni, încă într-un număr așa de mare, și mai cu seamă că poate crea zone de normalitate.
Povestește-ne cum a fost prima ta zi la Kîiv. Și prima noapte. Dar ziua când ai intrat în autogară pentru a pleca din Ucraina? Prin ce îți va rămâne în minte această experiență ucraineană?
În prima seară, imediat ce am ajuns, am avut un instinct pueril de turist și am început să fotografiez clădirile din centru. În câteva clipe au apărut de nicăieri trei tineri, bănuiesc că făceau parte din gărzile civile, și mi-au cerut respectuos să șterg fotografiile. Apoi, revenit în camera de hotel, n-am apucat nici să fac un duș până la prima alarmă, așa că am coborât imediat în buncăr. De unde am auzit zgomotele antiaerienelor, ceea ce m-a surprins, căci nu-mi imaginam că ar fi atât de aproape încât să se audă dintr-un buncăr. A mai existat apoi și-o a doua alarmă în acea noapte, așa că n-a fost una tocmai odihnitoare. Dar, sincer să fiu, nici nu m-am așteptat să fie.
Cât privește ziua plecării, o să pară poate că bravez dacă zic că m-am despărțit de Kîiv cu regret și tocmai de aia n-o să dezvolt ideea. Încerc să mă feresc de prea mult patetism acum, pentru că starea mea, la atât de puțin timp de la întoarcerea din Ucraina, încă mă ține sub riscul ăsta. O să povestesc, în schimb, un moment care m-a scos din acea stare de spirit pentru câteva clipe. În sala de așteptare, înainte de a urca în autocar, citeam o carte când s-a apropiat de mine o tânără, care mi-a spus ceva în ucraineană. I-am zis că nu înțeleg, așa că a reluat în engleză: „Te felicit. Acum toți sunt cu telefoanele în mână, n-am mai văzut de tare mult timp un om citind o carte”. A fost atât de surprinzător, încât nici nu mi-a mai trecut prin cap să-i zic că vin de la un festival de literatură, doar m-am trezit zâmbind în urma ei.
După ce te-ai întors de la Arsenal, ce scriitori ucraineni ai recomanda editorilor români să-i publice și de ce?
E greu de spus, pentru că scriitorii ucraineni deja traduși sunt recomandați de propria literatură și de reacțiile cititorilor români, pe când pe cei încă netraduși nu i-am citit nici eu, evident, ca să-i pot recomanda. Însă revin la Andriy Lyubka și remarc faptul că e foarte iubit de publicul ucrainean, asta n-aveam cum să nu observ. Vorbind și cu alți participanți la festival, am înțeles că e un scriitor extrem de apreciat și în afara Ucrainei, că are cărți traduse în cel puțin 13 limbi. Mai puțin în limba română, din păcate, lucru care sper să se schimbe. Însă mai vreau să adaug ceva. Anume că noi, la FILIT, invităm an de an scriitori ucraineni. Mai mult, avem o serie de rezidențe literare, unde participă scriitori ucraineni pe care, evident, îi recomandăm editorilor români. Mai mult, anul trecut am publicat la editura care aparține MNLR Iași un volum, intitulat Mecanisme de apărare, care cuprinde texte literare semnate de 12 scriitori ucraineni pe tema războiului. Cartea a apărut exclusiv în limba română, fiind deci un proiect care ne aparține. Așa încât sigur că avem multe recomandări de făcut, sunt scriitori ucraineni extraordinari, pe care m-aș bucura să-i descopere cât mai mulți cititori români.
Ce am putea învăța de la scriitorii ucraineni?
Scriitorii ucraineni, ca toți scriitorii, de altfel, reacționează în literatura lor la ceea ce se întâmplă în societate, la temele preocupante și profunde spre care te îndrumă realitatea. Din nefericire, realitatea lor este una dramatică de cel puțin patru ani încoace, deși societatea ucraineană a trecut prin turbulențe în toți anii de după obținerea independenței. Însă după 24 februarie 2022, sigur că nu mai vorbim doar despre turbulențe, ci despre o tragedie în desfășurare. Asta, cu siguranță, se vede deja și se va vedea tot mai pregnant în anii următori în literatura ucraineană. Ar fi frumos să pot spera ca această coborâre a temei războiului în cărți să se transforme într-un „medicament” pentru pace pe termen lung. Doar că sunt perfect conștient de cât de inocentă, ca să nu fiu prea aspru cu mine însumi, ar fi o asemenea speranță din partea mea. Cred însă că războiul nu e făcut de scriitori, nu e făcut nici de cititori, pentru că toți aceștia, cel puțin așa îmi place să cred, își cultivă valorile umanismului prin literatură. Războiul are alte rațiuni și alt tip de oameni în spate. Așa că nu știu ce vom învăța de-aici ca societăți. Vom învăța, ca de fiecare dată, la nivel individual. Și singura speranță care nu riscă ridicolul total e că la un moment dat indivizii care își asumă și-și cultivă valorile despre care vorbeam, care-și formează și-și prețuiesc empatia vor deveni într-atât de relevanți ca număr și ca forță în interiorul unei societăți, încât s-o poată modifica într-un mod hotărâtor. Nu știu în ce măsură poate literatura să producă o asemenea schimbare, dar cred că poate contribui la ea, alături de alte arte, dar și alături de alte tipuri de manifestare civică. Scriitorii ucraineni nu ne pot învăța curajul, dreptatea, libertatea, nu ne pot învăța dorința de pace. Dar ne pot face să simțim toate acestea în literatura scrisă de ei și, poate, fiecare în parte, să ne transformăm într-o cât de mică măsură.
Iar dacă e să-ți răspund mai direct la întrebare și să mă refer strict la scriitorii cu care am avut ocazia să interacționez la Book Arsenal, aș zice că avem de învățat de la ei, ca oameni în primul rând, faptul că mândria și decența pot fi calități care să se manifeste inclusiv în vremuri atât de dificile precum cele pe care ei le trăiesc acum.
Cum s-a schimbat percepția ta asupra Ucrainei și a lumii în general după această călătorie?
Mă faci din nou să risc patetismul, așa că n-o să răspund pe larg la întrebarea asta. Pot spune doar că după mai bine de patru ani de război, în care am fost totuși foarte implicat emoțional, chiar dacă de la o distanță sigură, aveam deja o percepție clară asupra acestei nenorociri, adică nu m-am numărat nicio clipă printre cei care ar fi putut încurca agresorul cu victima sau ar fi fost în stare să confunde războiul cu o operațiune specială. Însă la fața locului înțelegi mult mai bine un alt aspect al războiului, pe care n-am fost în stare să-l percep înainte: anume faptul că oamenii trebuie să învețe să-l trăiască zilnic. Și cumva, într-un mod pe care-l credeam rațional, mi-am închipuit că s-au obișnuit cu el. Acum cred însă că a fost o prostie din partea mea să-mi închipui așa ceva. De fapt, după vizita asta la Kîiv, am înțeles foarte clar că ucrainenii nu s-au obișnuit nicio clipă cu războiul, căci asta ar fi însemnat să-l accepte, ci doar au învățat să-l înfrunte zilnic. Or, ăsta e un lucru și înfricoșător, dar și admirabil în același timp.
