(fragment de roman)
O compătimesc, la drept vorbind, și pe ea, pe Lilia. Pe femeia asta, care are trei sau patru copii. Am înțeles că mai are un flăcău care stă în același bloc, doar că la etajul 5. Ori s-ar putea să nu, să nu-l aibă ori să nu stea în blocul 8, la etajul 5, ci cu totul în altă parte. Cert e că are trei copii care locuiesc cu ea într-o cameră de 12-13 metri pătrați, împreună cu bărbatu-său. În total sunt șase. Fiindcă fiica ei mai mare, care probabil e de-o vârstă cu mine, are un copil de un an. Astfel că șase suflete se ghemuiesc într-un coteț ca al meu. Lilia e mamă și e bunică, abia de-a făcut 50 ori urmează să-i facă. E slabă și josuță. Cu părul scurt. E harnică. Ori, cel puțin, activă. Guralivă. Despre Lilia am vorbit în calitate de mamă a Mădălinei, dar Lilia mai e și soția lui Ion. O scârbă de om, bețiv și agresiv. N-am stat la vorbă niciodată cu el. E mai înalt decât Lilia, e mai înalt decât mine și era mai înalt decât fostul, dar fostul meu avea 1,83, cam așa. Adică, Ion e un arac. Lung și uscat. Ion e o pușlama bețivă. Pe Ion nu-l știu prea bine. Pe Ion l-am văzut când îi freacă botul Liliei. L-am văzut când i-a frecat un pălmoi peste față în noaptea când ne-am bătut pe hol, pentru că Lilia, cu fiica ei mai mare și cu copchilașul de un anișor, stăteau la taclale la ora 4 dimineața cu berea lângă ei, într-o mizerie cu jeg la propriu. Și iată că în noaptea aceea, după ce ne-au frecat psihicurile, mie și fostului, am ieșit cu pumnii goi la bătaie. Eu am ieșit. După ore întregi de rugăminți, de implorări, de lovituri cu pumnii în pereți, cu amenințări că sun poliția, cum am și făcut în nenumărate rânduri, iată că la ora 4 dimineața, după toate aceste măsuri, după ce mi-au ars toate conexiunile neuronale, după ce un ochi a început să-mi ticăie, am ieșit. Apropo, după ce și fostul meu partener a întreprins aceleași măsuri, a vorbit calm cu ei, apoi cu severitate. După ce el le-a mai explicat că are să se trezească la 6 dimineața, să plece într-o tură unde n-o să poată închide un ochi. După toate aceste lucruri, ei tot nu și nu. Căci, cică, ei vorbesc încet. Ei, cică, au dreptul. Ei, cică, n-au pus muzică. Și locuiau în momentul acela fix peste peretele de la capul nostru, unde ne era și patul. Și n-aveam unde muta patul altfel, ca să câștigăm o bucată de distanță între noi și șoaptele de peste perete. Așa că eu, încărunțită peste noapte, scuturată complet de adrenalină, ies, mai mult neom decât om, nemaivorbind de femeie, ies desculță în hol și fut o serie de pumni și de călcâie în ușa lor de metal și văd cum sub ploaia de picioare se îndoaie metalul și văd cum iepurii ascunși în bârlog încep să glăsuiască. Se încep razboarele (arg., rus.: conflict, bătaie – n.a.).
Ușa se descuie, ușa se deschide. Împreună cu Lilia, cu fiica-sa, Marina, și cu copchilașul ei de un an, în cameră mai stau doi bărbați, așezați în fund pe jos. Ceilalți copchii, ai Liliei și ai lui Ion, dorm peste încă un perete, adică în următoarea cameră. Dar de obicei stau toți șase într-una. De data aceea, nu știu cum, s-au divizat.
Glăsuiesc și Lilia, și Marina ceva de genul: „Voi v-ați ahuit, îmi speriați copchilu’!” Da’ copchilu’, mă uit la el, stă pe curișor pe pat, cu fățuca spre ușă. Abia de-și ține spatele. Copchilașu’, evident inconștient, realizează o înregistrare video și audio a celor care s-au petrecut între patru pereți, iar acum, în acest filmuleț, mai apar două personaje – eu și fostul.
Mi-ar fi plăcut să privesc acea înregistrare după ce se petrecuse pățania. Să mă văd dintr-o parte. Sigur nu m-aș fi recunoscut. M-aș fi urmărit ca pe un individ străin, așa cum se întâmplă când mă văd în niște fotografii realizate pe neprins de veste ori chiar și pe prins de veste, dar oricum nu mă recunosc. M-am obișnuit cu chipul meu în selfie și m-am obișnuit cu fizionomia mea în oglindă. E un chip care tace ori plânge, își spală dinții, își pune lentile de contact, își epilează mustața, își șterge mucii sau ochii. E un chip uneori nu atât de atractiv pe cât mi-aș dori, dar e un chip, oricum, pe care îl cunosc. Și e altceva când mă prinde cineva cu filmarea și cu fotografia făcând altceva, ce n-am mai făcut în fața oglinzii.
În fine. Lilia și Marina sunt ridicate în picioare și ieșite în pragul ușii. Una zice că îi stric ușa, pe care ea singură a cumpărat-o și o dat pe ea vreo cinci mii de lei. Cealaltă urlă în gura mare că ne-am ahuit și că, iarăși, îi sperii copchilu’. Eu, mai aprinsă decât ambele la un loc, credeam că fac moarte de om. Toate înjurăturile și bădărăniile pe care le-a înregistrat creierul meu vreodată au fost rostite într-o cuvântare pe care ai fi zis c-am învățat-o pe de rost și-am exersat-o de nenumărate ori. Sunt plină de ură, nedormită, sunt epuizată și iritată peste măsură.
Fetele ies în hol. Eu, contra lor. Ele, contra mea. Fostul meu este lângă mine. Fostul meu se bagă între noi. La o etapă incipientă ne înjurăm. Fostul, băgat între mine și ele, și-o ia ca adversar în ceartă pe Lilia – aceea îi tot zice de ușa lor de cinci mii de lei. Marina răcnește la mine de peste umărul partenerului meu. Marina, apropo, o fi fiind de-o vârstă cu mine, dar e mai mășcată. Mă depășește ca statură și ca greutate. Nu e obeză, dar e suficient de corpolentă. O născut totuși un copchil. E desfăcută în șolduri, are grăsime pe coapse cât duce trenul. Are burtă destul de evidentă prin maiou. Brațele îi sunt mai lungi și mai umflate. Sânii, de mărimea trei, așa cred. Mai înaltă decât mine cu mult, probabil de-o statură cu partenerul meu. Eu, la acea etapă, slăbuță și uscată. Micuță. Fină. Fină la suflet, la caracter și la purtări – cel puțin, așa fusesem. Marina, de peste umărul partenerului meu, răcnește cu ură la mine. Eu răcnesc la ea. Că sunt inculți, că sunt niște mizerabili, că sunt bețivi și că ce oameni adecvați stau la 4 dimineața și beau bere. În ochii Marinei văd ură. Și văd siguranță. Fostul meu a stat la o masă cu ei, în camera lor, când eu nu eram acasă. Fostul meu a băut dintr-un pahar cu ei. Fostul meu le-o fi ținut vreo cuvântare. Poate, i-a urat sănătate și fericire copchilașului ei. Marina, apropo, n-are soț. L-a avut pe partenerul cu care a făcut copchilu’, îmi amintesc niște detalii din noaptea aceea. Știu că eram pe wc. Ei aveau patul exact lângă baia mea. Eu eram pe wc, fostul meu partener se juca în jocul lui cu zombi și își trimitea câinii la culcare, în jocul acela. Respectiv, în camera mea era liniște. Eu eram pe wc. În toată liniștea, de peste perete, se aud niște oftaturi. Pe-atunci n-o știam pe Marina la față, dar știam de existența și apariția ei pe hol. Îi aud sunetele de străfundă plăcere și mi se face greață. Îmi trag chiloții pe mine și îi șoptesc fostului noutatea. Îmi lipesc urechea de perete ca să mă asigur de ceea ce am auzit, mi se confirmă și iar realizez că mi-i greață de ceea ce aud și nu vreau să-mi imaginez actul lor și pe femeia aceea în vârful plăcerii. Îmi pun căștile. Atunci, bănuiesc, s-a sădit sămânța copchilașului care stă acum în curișor pe o sofa, într-o cameră cu mă-sa, mâc-sa și doi mujlani chercheliți. Tat-su nu-i, tat-su e dispărut după ce Marina o sărit cu tigaia la dânsul. De tat-su nu s-o pomenit decât de câteva ori și s-o pomenit în contextul în care acela trebuia să dea bani pentru copchil.
Marina spumegă la gură și se lipește de partenerul meu, de parcă ar fi partenerul ei. Văd asta în ochii ei și în purtarea ei. Se poartă de parcă nu e în pericol. O are pe mă-sa și are doi mujlani alături. Dar se poartă așa pentru că îi place de fostul meu. Tot ele, cucoanele, în timp ce-au stat la masă cu fostul meu, au zis ceva de mine. Ceva nu tare de bine. Că, cică, eu sunt nu știu cum, că, cică, nu te poți înțelege cu mine. Că eu, cică, sunt mai severă. Fostul confirmă, da, Liviei îi place liniștea, ea e mai altfel. Astfel că fostul meu – a vrut el asta sau n-a vrut – le-a oferit încredere. Că e de-al lor. Și Marina, intuiesc, l-a crezut mare amic. Poate s-o fi gândit că fostul mă lasă de dragul ei, căci, ia uite la ea, e femeie gospodină, poate e mai feminină, femeie de companie (de cumpanie, cum se zicea pe vremea când erau părinții mei tineri, și când se zicea femeie de cumpanie nu însemna nimic rău, dimpotrivă). Așa că Marina, probabil, și-a imaginat că eu nu merit bărbatul ăsta bun și frumos și ca lumea. Și-a imaginat, probabil, că sunt o oțărâtă și-o tâmpită. Deduc toate astea din modul în care Marina se lipește de partenerul meu, în timp ce acela stă cu mâinile desfăcute între mine și gloată, între mine și Marina. Deduc toate astea din plăcerea care se vede în ochii Marinei. Marina mă urăște pentru multe alte lucruri. Marina, în timp ce ne spunem durerile simultan și fără a ni le asculta, capătă și mai multă încredere și mă impinge. Eu, se pare, asta și așteptam. Voiam să fiu împinsă. Voiam să mi se dea startul. Aveam nevoie de încăierare. Îi zic: „Tu, ce, fa, te-ai ahuit cu tătu!” Și-i zaridesc un pumnișor de-al meu fix în fizionomie. Și începe haosul.
