Poemul Ulise (Ulysse) de Benjamin Fondane a apărut în franceză, în 1933. În 1965, poetul suprarealist Virgil Teodorescu publicase o ediție de poezie scrisă de Fondane, unde se găsea integral tradus și poemul Ulise. Eu am tradus versiunea a doua a textului (rescrisă de Fondane între 1941 și 1944), folosind ediția bilingvă (franceză și engleză), din 2017, apărută în SUA. Am făcut o întreagă obsesie pentru acest poem, care m-a marcat vreme de doi ani și care chiar mi-a pus o problemă tranșantă: dacă mai are rost (sau nu) să scriu poezie. În 1941, Fondane începe să rescrie poemul Ulise, iar în 1942 publică fragmente în revista literară „Messages”. Lucrează la el până în 1944, când va fi arestat și va muri apoi în lagărul nazist de la Auschwitz. A doua versiune a poemului Ulise (cea pe care am tradus-o și eu) a fost publicată târziu, doar în 1980 (fiind reeditată în 1996 și 2006), în volumul Le mal des fantômes.
Cercetătoarea Monique Jutrin a realizat o pasională carte-reportaj pe urmele destinului lui Fondane, ca autor francez, bazată pe corespondența, fișele, notițele și carnetele scriitorului (pre-cum și pe mărturiile unor scriitori ori colegi de lagăr care l-au cunoscut pe Fondane), din care aflăm câteva nuanțe legate de versiunea a doua a poemului Ulise și despre lecturile care au influențat-o. Poemul îi este dedicat lui Armand Pascal (actor și regizor), cumnatul lui Fondane, care moare prematur, în 1929, și de care scriitorul era foarte atașat. Titlul inițial al poemului era legat ombilical chiar de dispariția lui Armand Pascal: Noutăți de la cel dispărut. Fondane însuși precizează că poemul este început în 1929; dar, în 1941, el consideră cu Ulise din 1933 este o „carte ratată” și începe să o rescrie. Noua versiune se dorește a fi o „ediție fără sfârșit”. În perioada în care începe să rescrie Ulise, Fondane are parte de o efervescentă activitate intelectuală, în care polemizează ori pur și simplu intră în dialog cu varii scriitori și filosofi. Influența filosofului Lev Șestov (pe care îl întâlnește în 1924 și al cărui ucenic devine) este decisivă și bine stratificată. Fondane înțelege că Ulise nu trebuie să fie doar un poem rescris pentru și despre comunitatea evreiască, ci mai ales despre și pentru întreaga lume. O altă influență-cheie este cea a lui Bachelard. În 1942, Fondane asistă la cursurile de la Sorbona ale lui Gaston Bachelard, unul din aceste cursuri intitulându-se (emblematic) „Omul are un destin poetic?”. În aceeași perioadă îl citește și adnotează pe Albert Camus (cu Mitul lui Sisif), pe care îl și cunoaște, chiar dacă nu este de acord cu speculațiile existențialiste ale acestuia. Îl citește și pe J.P. Sartre, dar nu se simte satisfăcut intelectual de ideile acestuia, ba chiar consideră că Sartre își ratează ținta filosofică. Are dialoguri cu Emil Cioran (din păcate, acestea nu sunt notate). Discută îndelung cu Stéphane Lupasco. În 1929 face o călătorie pe vasul Mendoza, în Argentina, iar în 1936 face o a doua călătorie în Argentina, pe vasul Florida. Toate aceste lucruri vor fi filtrate și resemantizate ori bricolate, alcătuind un puzzle în versiunea a doua a poemului Ulise. Rescrierea poemului său este legată însă de ascensiunea nazismului, de Cel de-Al Doilea Război Mondial, de reacțiile antisemite din epocă și de concretizarea Holocaustului.
În 1933, Fondane publică nu doar poemul Ulise, ci și eseul său revelatoriu despre un poet totemic francez, întemeietor al poeziei moderne – Rimbaud le voyou (Rimbaud vagabondul). Rimbaud îi este magistru lui Fondane în poemul Ulise, care, deși nu este un prozopoem, urmează calea deschisă la nivel de modernitate inițiatică de poemele din Un anotimp în infern și Iluminări de Arthur Rimbaud. Mai ales călătoriile reale ori imaginare ale lui Rimbaud, din Iluminări, realizate prin juxtapuneri ale unor realități disparate și hibridate, devin o lecție lirică magistrală pentru Fondane, care admiră experimentalismul exotic al înaintașului său, rătăcirea fantastă prin intermediul temei metamorfozelor și al unui păgânism reîntemeietor. Rimbaud fusese un poet-alchimist în Iluminări, Fondane va hibrida la rândul său peisajele, peregrinarea odiseică, dar prin intermediul unui alt element coagulant, acela al evreului rătăcitor, al apatridului rasial, al emigrantului și al nomadului blestemat. În subsidiar, Fondane face referință și la poemele rimbaudiene din Un anotimp în infern, căci al său Ulise se găsește într-un infern personal și colectiv al rasei evreiești din care face parte, iar lamento-ul legat de destinul acestei rase persecutate și hărțuite este central în poemul Ulise. La fel ca în Iluminările rimbaudiene, lumea pe care o aprofundează evreul rătăcitor ca raisonneur este atât una captivantă și iluminatoare, cât și una destrămată, grotescă, decăzută – marcantă fiind aceasta din urmă. Sunt esențiale versurile de definire și autodefinire a rătăcirii odiseice din ipostaza de evreu supus marginalizării și solitudinii rasiale:
„Evreu, bineînțeles că erai evreu,
Ulise,
degeaba storceai portocala, univer‐
sul,
somnul era acolo, stând, cu ochii
deschiși,
spațiul era de nemâncat,
sângele mușca în gol și se simțea
poros
un pește mare atingea lumea cu
coada
– strigătul lui era lung și murdar…
… sfârșitul lumii și eu, aici, pe bal‐
con?”
Călătoria odiseică nu începe după cucerirea Troiei și întoarcerea acasă spre a fi regăsită Ithaca, ci debutează în infern. Acesta este un moment-cheie, definitoriu pentru personajul lui Fondane. Deși întoarcerea acasă ar fi trebuit să declanșeze o stare de frenezie, după canonul odiseic homeric, Ulise al lui Fondane se află în infernul său psihic, în care nu găsește soluție pentru condiția individuală de evreu și totodată pentru condiția colectivă a rasei persecutate din care face parte. De aceea, lamento-ul său este construit ritualic, ca un bocet amplu și disperat, filosofic, cu rădăcini în filosofia preexistențialistă a lui Søren Kierkegaard, care analizase condiția umană din perspectiva necesității omului de a-și alege un destin. Fondane discută, în backgroundul poemului său, pendularea între liber arbitru și destin prescris în mod fatal. Ceea ce adaugă Kierkegaard, iar Fondane preia în poe-mul său despre Ulise ca evreu este asumarea disperării și funcționarea umană, intelectuală, prin anxietate și neliniște. Ulise, evreul, este un anxios prin excelență; un disperat matricial și totodată contextual, un raisonneur de lamenta-ție filosofică.
A doua influență decisivă asupra lui Fondane, filosofic vorbind, a fost aceea a lui Lev Șestov. Asemenea magistru-lui său contemporan, Fondane a adoptat teoria după care existența nu poate fi înțeleasă rațional sau prin metafizică; în schimb, existența poate fi continuu problematizată, problematizarea fiind chiar una din metodele asumate filosofic de Lev Șestov. Dacă omul obișnuit (non-filosofic) nu poate să treacă dincolo de necesitate (și să o chestioneze), atunci omul filosofic are puterea de a Benjamin Fondane contesta necesitatea, ca să înțeleagă ce este binele și răul ori chiar ca să depășească această opoziție. Experiența suferinței, mai ales, este una individuală și nu poate fi explicată de sistemele filosofice; disperarea este un concept esențial în filosofia lui Șestov, care o definește ca pierdere a sensului vieții; de aici, critica adusă necesității, destinului și rațiunii. Disperarea existențială nu poate fi contracarată decât de credința că totul este posibil și nimic nu este imposibil.
Bibliografie
Benjamin FONDANE, Ulysse. Cahiers du Journal des Poètes, 1933
Benjamin FONDANE, Rimbaud le voyou. Paris, Denoël, 1933
Benjamin FONDANE, Le mal des fantômes. Plasma, 1980. Reedit.: Paris-Meditérranée, 1996; Verdier, 2006
Benjamin FONDANE’s Ulysses, bilin-gual edition. Translated from the French and with an Introduction by Nathaniel Rudavsky-Brody, with a Forword by David Rieff. Syracuse University Press, 2017
B. FUNDOIANU, Poezii. Antologie și traduceri de Virgil Teodorescu, cu o prefață de D. Petrescu. București, Editura pentru Literatură, 1965
Monique JUTRIN, Benjamin Fondane ou Le Périple d’Ulysse. Paris, Librairie A.-G. Nizet, 1989
Monique JUTRIN, Cu Benjamin Fondane dincolo de istorie sau Carnetele lui „Ulysse” (1924-1944). Prefață de Ion Pop. Traducere de Gabriela Cocora și Țicu Goldstein, București, Editura Hasefer, 2018
