Toate atacurile de panică din viața mea

Când am avut primul atac de panică, nu știam ce-i asta, nu știam că inima care începuse să-mi bubuie brusc în piept ca o tobă nu mai era inima mea – din ce în ce mai repede, din ce în ce mai puternic, ca niște lovituri de pumni, bătând cu întreru-peri, oprindu-se, gata-gata să nu mai bată, izbindu-mă eu cu pumnii în piept, ca să se pornească din nou, lovindu-mă cu pum-nii în piept ca să-mi reapară și respirația care se scurgea din mine parcă pentru tot-deauna,

căutând pastile în buzunar, mi-au căzut pe podeaua autobuzului

chei, monede, pixuri,

strigam la șofer cu un glas gâtuit – cine oare mă strânge în clipele alea de gât, cine? – ca să oprească mașina, el privindu-mă ca pe un nebun, el nevrând să oprească, alergând printre oameni, gâfâind, sufocându-mă, cu mâinile transpirate, leoarcă de transpirație, cu ochi de nebun, împingându-i pe oameni într-o parte, iar ei înjurându-mă, deschein-du-mi nasturii în pripă, rupându-i, rupân-du-mi cămașa, strigând să oprească mașina, el râzând, și atunci amenințându-l că o să sar din mers, cu mâna pe mânerul portierei, ca douăzeci de ani mai târziu, la Bender, când polițistul de la volan nu voia să întoarcă mașina spre Varnița, pe teritoriul controlat de autoritățile noastre, și eu am împins ușa și am vrut să sar, și atunci ei au frânat, a frâ-nat șoferul unui autobuz care mă ducea în Flutura, la cimitir, la Paștele Blajinilor, unde de un an de zile era înmormântată mama mea, și a frânat la două decenii după și poli-țistul postului de poliție din Varnița, care râdea de mine cu gura până la urechi.

În urmă cu douăzeci de ani, când am sărit din autobuz, implorându-l pe șofer să nu mă aștepte, nu știam că tocmai făcusem primul meu atac de panică. Nu știam ce-i asta. Nu știam atunci, dar după două dece-nii, când am făcut sute de atacuri de panică, știam prea bine cu ce se mănâncă asta, deși nu m-am obișnuit niciodată cu așa ceva.

Nu cred să existe nimic mai cumplit în lumea asta decât un atac de panică.

Cu pastile de validol, bidop, sedoxil sub limbă, alergam prin pădure cât mai departe de cimitirul în care se afla mor-mântul mamei mele. A trecut un an de când nu am mai vizitat-o la mormânt. Eu, care o vizitam săptămânal. O spaimă cumplită îmi secera picioarele. Alergam cu picioare de vată în direcția inversă celei în care mergeau rudele și consătenii mei din Flutura, care se duceau spre cimitir. Burta mi se strângea ca într-o menghină. Aveam impresia că o să mi se lipească de spate. Picioarele nu mă mai slujeau, dar cu efor-turi supraomenești alergam în câmp, acolo unde nu erau oameni și cimitire. Mi se părea că dintr-o clipă în alta o să mă pră-bușesc la pământ și o să mor. Tot ce-mi doream era ca să nu mă vadă nimeni când mi se va întâmpla asta. La mama mea am ținut enorm. Nu am vrut să le permit gro-parilor să o înmormânteze. Lacrimile mele se amestecau cu bulgării de țărână care îi acopereau sicriul. M-a ajuns din urmă o căruță și harabagiul m-a întrebat unde merg. I-am zis că îmi este foarte rău. Vocea îmi tremura și îl vedeam ca prin ceață. Îi ziceam că mă tem că o să-mi pierd cunoș-tința. Mi-a zis să urc, că mă duce el la spi-tal. Cât a ținut drumul nu m-a întrebat nimic despre mine, tot drumul a vorbit doar el despre nevastă-sa plecată în Italia.

M-a lăsat la poarta spitalului, am coborât de pe capră cu respirația gâtuită. Încă îmi mai căutam respirația în piept, când am intrat în secția de gardă, alb la față ca zăpada care acoperise mormântul mamei în iarna care a trecut. Prima iarnă fără mama mea. Cea mai grea iarnă din viața mea. Cea mai sfâșietoare iarnă. În iarna aia frigul îmi intrase adânc în oase, de unde nu va mai ieși niciodată.

Niciodată, niciodată, niciodată.

Medicul mi-a făcut câteva injecții și am adormit.

Atunci am făcut primul atac de panică. Când credeam că o să mor în drum spre cimitirul din Flutura, în care era înmor-mântată mama mea.

Ultimele atacuri de panică le-am făcut în aprilie și mai, anul ăsta, după ce mai întâi o lună întreagă am fost bolnav de COVID, și înainte de un festival de literatură din Kîiv, unde nu am mai ajuns din cauza asta. Au fost cele mai cumplite lucruri care mi s-au întâmplat în această viață până în aceste clipe.

Dar despre toate astea – despre toate ata-curile de panică din viața mea – o să poves-tesc în noua mea carte.

Și chiar nu-mi pasă că unii și-ar putea schimba complet părerea despre mine.

Da, da, sunt un om vulnerabil, slab, pe care l-ați putea strivi și cu o unghie, dacă ați vrea.

Nu aveți decât s-o faceți.

Nu-mi pasă.

Nu o să vă iert niciodată pe cei care nu o s-o faceți.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Virgil Botnaru

Natura omului

„Natura omului e artificiul. Chiar și când nu corectăm natura indiferentă, suntem atenți la ceea ce pare fabricat.” (G. Călinescu, Principii de estetică) parcurs motivaționaldupă

Noutăți
Angela Aramă

Un festival nu doar despre poezie

Festivalul „Întâlniri la TIMP”, organizat de revista „Timpul din România”, ediția din Republica Moldova, a fost un eveniment remarcabil, pe de o parte, prin prezența

Noutăți
Cătălina Bălan

Când rolurile se suprapun

Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie? În sectorul cultural din România există numeroase echipe al căror entuziasm și a

Noutăți
Anda Vahnovan

Sens invers

Pe la sfârșitul anilor ’90 nu era nicio scară de bloc care să nu aibă vreun locatar plecat la muncă în străinătate. A plecat și

Noutăți
Simion Ghimpu

Ți-am pus

Ți-am pus pe umerigreutatea luminiifără urmenici curbe, nici linii,ți-am pus pe umerigreutatea culorii,umbra florii,le mai poți duce, iubito,aș mai putea pune și zorii? Simion Ghimpu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *