Groaza în fața ocupantului
Maria Pilchin: „În prima zi de pace… îmi voi îmbrățișa oamenii dragi”
Maria, aș vrea să începem dialogul nostru cu o constatare. Ești unul dintre puțnii scriitori români din Republica Moldova care a condamnat războiul dus de Rusia în Ucraina, un război de refacere a URSS‑ului, nu doar prin viu grai, dar și prin poezia ta. Nu sunt mulți care au făcut‑o, dar tu ești unul dintre ei. Ce te‑a făcut să scrii poezii despre acest război? Când le‑ai scris și în ce împrejurări?
Am scris chiar în primele luni ale războiului despre această tragedie și nedreptate. Nu puteam să nu o fac, era o formă de a supraviețui, de a rezista, de a putea să exiști atunci când alături mor civili, copii. Un scriitor este, în primul rând, un umanist, apoi altceva. Pe lângă un artist al limbajului, un bun stilizator, un performer al exprimării, el este acel care radiografiază o realitate, o transformă în reprezentări însoțite de judecăți de valoare. Așternerea pe hârtie devenise atunci forma mea de revoltă, de rugăciune, de protest. Nu am scris ca să impresionez, ci pentru că nu puteam să nu scriu. Un creator literar, cred eu, este înainte de toate un martor. Un ochi lucid și un nerv expus. Nu poți fi intelectual cu adevărat și, în același timp, să ignori o astfel de traumă colectivă care schimbă paradigme geopolitice, dar mai ales destine umane. Nu mă interesează estetizarea războiului și a soldatului. Nu mă preocupă nici retorica eroizantă. Mă interesează oamenii, copiii speriați, dezorientați. Mamele care își pierd fiii. Bătrânii care rămân singuri în satele ocupate. Poezia trebuie să vorbească despre asta. Dacă poezia translează despre flori în acel moment când se moare, este propagandă…
De fiecare dată când ne vedem, vorbim și despre război. Facem schimb de informații despre ce se mai întâmplă în Ucraina. Tu ai prieteni în Ucraina? Ai rude? Ții legătura cu ei?
Am copilărit în Ucraina. Ucraina nu este pentru mine o realitate vecină, ci una interioară. Am deprins a citi în ucraineană, așa cum acolo am mers în clasa întâi. Acasă, mama mă învăța alfabetul latin, după alfabetul limbii franceze. La școală însușeam ucraineana. Era anul 1988… Cunosc și am citit câțiva poeți ucraineni. Am avut o corespondență cu poetul și traducătorul Lesik Panasiuk după începerea acestui război nedrept. Avea importanță cum se simt ei, cum trăiesc sub asediu, cum se reorganizează viața lor. Era un dialog necesar. Nu doar din empatie, ci și pentru că literatura poate deveni un pod, o punte peste suferință. Odessa este orașul copilăriei mele. Este un loc pe care îl port mereu în amintire și care face războiul cu atât mai dureros pentru mine, deoarece afectează un spațiu al originilor mele, o traiectorie a devenirii mele. Întotdeauna am privit cu admirație figura lui Isaak Babel, acest mare nume al spațiului ucrainean, care a știut să surprindă cu o luciditate tăioasă și o delicatețe tragică freamătul unei lumi aflate între poezie și violență. Pentru mine, Babel rămâne un model de scriitor care nu se lasă învins de ideologie, ci o înfruntă cu arma literaturii. L‑am descoperit pe Babel prin Borges și asta e de‑adevăratelea uimitor! M‑a fascinat capacitatea lui Isaak Babel de a consemna cruzimea fără să cadă în patos sau în ci‑ nism. Babel notează puțin și spune enorm. Are o frază concentrată, ascuțită ca o lamă, care taie până la esență. La el, fiecare cuvânt poartă greutatea unei istorii personale și colective. M‑a atras și faptul că Babel trăiește la intersecția identitară. E evreu din Odessa, scriind în rusă, descria Ucraina. Această situare între lumi îi dă o perspectivă unică, deopotrivă interioară și exterioară.
De când Rusia a invadat Ucraina, foarte mulți refugiați au venit în Republica Moldova. Oare i‑ai cunoscut?
Da. Am ajutat câteva mame cu copii, chiar în prima săptămână de război. Era ceva halucinant. Dar istoria Oxanei, o arhitectă venită de la Odessa, cu fetița ei de mână, speriate, trecând vama pe la Palanca, nu o voi uita niciodată. M‑a sunat poeta Diana Iepure de la București, zicând că a rugat‑o cineva din Germania să o ajutăm pe Oxana. M‑a uimit acest lanț al solidarizării și al empatiei. Oxana a locuit ceva timp la cercetătorii Nadejda și Constantin Ivanov, care au găzduit‑o cu generozitate. Eram o comunitate de scriitori care ajutam, ne solidarizam. Asta m‑a făcut să mă simt parte din ceva special. O mamă care fuge cu fetița ei prin mulțime, care o strânge de mână, de frică să nu o piardă, iată imaginea care mi s‑a înfipt în creier după ce Oxana ne‑a povestit cum a trecut pe jos hotarul, cum venea acel șuvoi de oameni speriați spre granița moldovenească. Era o situație limită, era catastrofa… Un faliment al civilizației. O prăbușire de proporții. O rușine a epocii noastre. Și, în același timp, în mijlocul acestui haos, se năștea o formă rară de umanitate: aceea a ajutorului fără întrebări, fără condiții.
Am fost la Veneția acum, în luna iunie, invitată de ICR Veneția. Și, pe o stradă liniștită, am auzit vorbindu‑se ucraineană. Erau niște refugiați. M‑a emoționat această întâlnire întâmplătoare. În mijlocul frumuseții copleșitoare a urbei de pe ape, am simțit un amestec de bucurie și durere. Bucurie că acei oameni au reușit să ajungă într‑un loc sigur, că pot călători, că pot, poate, uita pentru o clipă de oroarea și teroarea bombelor putiniste. Și durere am simțit, pentru că acea prezență ucraineană într‑un oraș al artei și al memoriei părea să spună, în tăcere, că istoria nu s‑a încheiat, că răul e încă printre noi și e mereu la pândă.
După 24 februarie 2022, lumea s‑a schimbat radical. S‑a schimbat și lumea în care trăiești tu? În ce fel?
S‑a schimbat, din păcate. Am devenit conștientă de cinismul uman, de cinismul cetățenesc prin care o țară, o comunitate de oameni poate argumenta o agresiune, poate explica de ce omoară, de ce anexează sau cucerește. Anul 2022 mi‑a explicat anul 1812 și anul 1940. Am înțeles ce au trăit străbunii noștri: desproprietărire, colectivizare forțată, propagandă, deportări, teroare. Am înțeles frica din ADN‑ul meu, pe care mi‑au transmis‑o genetic, furia, groaza în fața ocupantului. Recent am scris acest text poetic:
poem psihanalitic
fac valiza pentru veneția și plâng
ca o cretină ca o creștină
când mă pregătesc să plec la veneția
bruxelles roma paris verona
istanbul berlin praga
mă învăluie brusc o tristețe neagră
mă uit în pașaportul meu biometric
actul măsurător de viață
și îmi vine să îi bocesc
pe toți acei care au căzut
de gloanțe de foamete
în vagoane în închisori
de frig de dor de vis
cei ce n‐au ieșit niciodată
din țara cea mare
imensul lagăr de concentrare
fraților plec
plec și pentru voi
în țările cele frumoase
voi râde și pentru voi
voi plânge
voi iubi
voi fi
vă port în oase
Și mă gândesc adesea la personajul tău Mihai Mihailovici, Dumitru, acel om simplu, parcă mereu la marginea evenimentelor, dar de fapt în miezul lor, mereu strivit între roțile istoriei și nepăsarea celor puternici. O figură emblematică a est‑europeanului amestecat, vulnerabil, confuz, manipulat, dar profund uman. Personajul tău m‑a învățat că tragedia nu vine întotdeauna cu tancuri, uneori vine cu frică, cu uitare, cu umilințe mărunte. De aceea cred că literatura trebuie să‑l apere pe Mihai Mihailovici. Să‑l înțeleagă. Să‑l salveze, dacă nu în realitate, măcar în pagină, măcar în mental. Pentru că ratarea salvării lui Mihai Mihailovici duce la apariția lui Doggy, personajul meu, de peste câteva generații…
Care e rolul scriitorului în aceste vremuri tulburi?
Scriitorul nu este doar un simplu povestitor sau un creator de imagini frumoase, ci un adevărat arhitect al conștiinței colective. Nu este un decor, un ornament al societății, chiar dacă esteticul este criteriul suprem. În spațiul basarabean, scriitorul trebuie să fie și om al scrisului, și filosof, și cronicar, și tribun, și lider de opinie, și pedagog social, și terapeut colectiv. Noi cumulăm, sincronizăm pe aici etape întârziate ale culturii și civilizației. Autorul nu poate să tacă, iar dacă o face, atunci să își asume acea chietudine care este sinonimă adesea cu pactizarea și compromisul. Avem o cultură a supraviețuirii, o literatură care s‑a tot produs din tranșeele istoriei, nu din turnuri de fildeș. Nu avem luxul liniștii. Tăcerea, în astfel de momente, devine pact cu răul. Scriitorul trebuie să înregistreze trauma, să o transfigureze, dar și să o semnalizeze. Să spună: iată ce se întâmplă! Este o formă de igienă morală și de responsabilitate etică, chiar dacă eticul nu este un criteriu valorizant în literatură, el însă nuanțează și face diferența.
Ce vei face în prima zi de pace?
Voi scrie, voi plânge, probabil. Voi fi fericită. Voi gândi la ce pot să fac eu ca scriitoare pentru a nu se repeta această eroare și oroare civilizațională: războiul, moartea și cruzimea. Cred că literatura trebuie să prevină răul, nu doar să îl înregistreze. Voi scrie pentru ca un alt copil să nu mai fie despărțit de mama lui, pentru ca un alt soldat să nu mai moară într‑un război inutil. Voi încerca, prin ceea ce creez, să contribui la o memorie colectivă lucidă. Una care nu uită. Pentru că uitarea e complicele repetării istoriei.
În prima zi de pace… îmi voi îmbrățișa oamenii dragi. Îmi voi lăsa copilul să doarmă liniștit, fără să‑i simt teama în somn. Îi voi spune că e pace și că avem voie să visăm iar. Voi merge într‑un loc public, poate în stradă, poate într‑un parc, să‑i privesc pe oameni. Să văd cum zâmbesc iar. Voi începe să fac o poezie de reîntoarcere în umanitate. Îmi doresc să dau o carte care să‑i învețe pe copii cum se păstrează pacea, cum se recuperează viața după groază. Voi aprinde o lumânare. Nu ca ritual, ci ca semn că lumina s‑a întors. Și poate, în sinea mea, voi cere iertare că n‑am putut salva mai mult, că am fost martoră neputincioasă la o tragedie, că am tăcut atunci când trebuia să țipăm.
Revenind la poezia ta, aș vrea să te întreb care sunt temele și mizele poeziei tale.
Scriu despre mine, despre mine în lume și despre lumea care mă conține, indiferent de egoul meu liric. În Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, Pitești, 2015), Zarathustra e femeie (Cartea Românească, București, 2018) și Tu ești rusul cel bun (Prut Internațional, Chișinău, 2021), cele trei volume ale mele de poeme, asta fac… transform în poezie o lume a marginii și neînsemnătății. Fac o poezie pe cât de individualizată, pe atât de diseminată într‑un univers colectiv, cu un fundal sociopolitic recognoscibil. Nu cred că poetul se poate limita mult timp la propria traumă, propria poveste. Așa riști să comiți manierisme. Poetul e o portavoce, el e radianța unei epoci și a unei colectivități. Altfel, nu e semnificant, e așa, un accident. Cred că poetul trebuie să fie un canal prin care trece epoca. Dacă nu reușește să capteze acest flux colectiv, rămâne doar o voce ornantă. Iar eu nu vreau să fiu un bibelou pe o etajeră literară sau un tablou pitoresc în vitrina istoriei literare.
Scriu pentru că nu pot să nu scriu, nu pentru că vreau să demonstrez ceva prin texte. Literatura, pentru mine, nu este un act de afirmare, ci unul de supraviețuire. Nu creez ca să conving sau ca să ocup un loc pe o scenă. Scriu pentru că există în mine un nucleu de neliniște care nu se poate rosti altfel decât în limbaj. E o nevoie organică, nu o alegere rațională. Când nu mă pot exprima literar, lumea se opacizează, își pierde sensul, iar eu, identitatea.
Literatura nu este pentru mine o formă de performanță, ci una de prezență. A fi în lume, a o înțelege, a o interoga. Nu vreau să demonstrez nimic, nici talent, nici coerență ideatică, nici superioritate prin tehnici poetice, narative, prin concepte etc. Vreau doar să fiu sinceră în fața realului, iar textualitatea este singurul mod prin care pot înfrunta ceea ce mă doare, mă miră sau mă revoltă.
Există o formă de adevăr și iubire pe care nu o poți transmite prin discurs, ci doar prin literatură. De aceea pun mâna pe pix, tastatură, ca să nu mint, ca să nu mă înstrăinez de mine însămi. Și, poate, fără să îmi propun, dacă textul ajunge la un cititor și îi spune ceva profund, atunci acea sinceritate devine pod, devine întâlnire, liant, respirație și inspirație. Dar totul pornește, mai întâi, dintr‑o lipsă de alternativă. Nu pot să nu scriu!
Soțul tău e poetul Ivan Pilchin, un poet remarcabil. După ce termini de scris un text, i‑l citești lui Ivan. Dar el ție? Le discutați între voi? Prin ce se deosebește poezia ta de poezia lui Ivan?
Ivan este partenerul meu nu doar de viață, ci și de literatură. Ivan este primul meu critic, poate cel mai important critic din viața mea de scriitoare. E un fin cunoscător al literaturilor lumii, al poeziei mondiale. Cu el pot discuta multe. Știe să le ierarhizeze, să le clasifice valoric. Am toată încrederea în ceea ce este și face în literatură. În poezie, eu sunt o exhibată, o voce care țipă. El e interiorul subtil, nuanțat, e tăcerea care strigă. Avem dialoguri lungi despre texte, despre structură, despre sens. Poezia mea este mai viscerală, mai directă, mai eruptivă. A lui este subtilă, stratificată, aproape hermetică uneori. Eu sunt pescărușul, el – albatrosul. Și el spune „nu” războiului, dictaturii, morții. Așa e și viața noastră: o existență complementară. Răzvan Voncu l‑a numit poet român de expresie rusă. Eu i‑am zis „rusul cel bun”. Până la urmă e poetul, iar un poet adevărat nu poate fi de partea întunecată a istoriei.
Tu ești autoarea bestsellerului pentru copii și adolescenți Doggy, ajuns la a șasea ediție. S‑a făcut după el și un spectacol radiofonic la Radio România Cultural, iar pe scena Naționalului „Mihai Eminescu” se joacă un spectacol de teatru, cu casa închisă. Textul tău a spart gheața indiferenței publicului față de literatura contemporană. Ce coarde sensibile ai atins în cititori, încât aceștia au mers în librărie să cumpere cartea sau au venit la teatru să vadă spectacolul?
Prin Doggy (ARC, 2023) am atins un nerv social, o coardă sensibilă: corupția, migrația și vulnerabilitatea copiilor. Marius Manole îl joacă pe Doggy în acel spectacol radiofonic de la București, în regia lui Petru Hadârcă. Nicu Ciumașu este în rolul central în spectacolul de la Chișinău, regizat de Olesea Sveclă. Ambii sunt fascinanți. Un actor important al timpului nostru și altul debutat recent joacă același personaj și asta mi se pare o chestiune fascinantă. Pentru că rolul e despre vulnerabilitate umană. Despre suferință. Cei doi actori m‑au făcut să înțeleg că acest personaj atinge un nucleu de adevăr uman. Toți artiștii implicați în cele două spectacole creează un univers al artei teatrale care încearcă să optimizeze o lume abrazivă.
Într‑o societate amorțită de rutină și resemnare, Doggy a venit ca un fulger tăcut, declanșând developarea unor adevăruri greu de privit: copilăria risipită, absența părinților, corupția sufletelor. A fost un catalizator de lumină acolo unde era mai multă umbră.
Doggy a călătorit în spațiile mai multor biblioteci, în evenimente educative, devenind parte integrantă din diverse programe dedicate promovării lecturii în rândul copiilor și adolescenților. Mă refer la: „Chișinăul citește”, „Să citim împreună”, „LecturaCentral”, „Cartea deschisă” și „E Timpul pentru Carte”. Participarea la aceste programe a fost o experiență valoroasă pentru mine, ca autoare, dar și pentru comunitățile de cititori pe care am avut ocazia să le întâlnesc. Cartea a fost inclusă în inițiative menite să dezvolte plăcerea lecturii, să încurajeze dialogul între generații și să ajute la formarea unor cititori critici și sensibili la realitățile sociale.
După Doggy, ai mai scris o povestire, Băieielul din teatru, iar întrebarea noastră este: vei scrie și un roman pentru copii și adolescenți?
Mai mulți editori mi‑au cerut manuscrise. Învăț însă să fac proză, or, prozator devii, e o chestiune de multă muncă. Romancier te faci. Înveți structura, ritmul, răbdarea. Și eu învăț a face proză contemporană românească de la Dumitru Crudu, Adrian G. Romila, Veronica D. Niculescu, Iulian Ciocan, Val Butnaru, Constantin Cheianu etc. Și de la copii, de la adolescenți învăț, mai ales. Ei au o sinceritate devastatoare.
Tu nu ești doar poetă și prozatoare, ci și critic literar, iar următoarea noastră întrebare este legată de literatura română din Republica Moldova. Ce se întâmplă azi în literatura română de la noi?
Ea există și asta mă bucură. Dar ea se schimbă mereu. Transformările sunt de ordin axiologic, tematic, stilistic. Este tot mai diversă, mai curajoasă, mai sincronizată cu literatura română de peste Prut și cu cea din lume. Tinerii scriu bine, fără complexe. Se simte o schimbare de generație, o altă raportare la limbaj, la teme și concepte. Literatura noastră devine, în sfârșit, una europeană, fără să‑și piardă specificul național. Și cred că acesta este un semn bun și încurajator.
Un fenomen pe care îl urmăresc cu mare interes este poezia basarabeană care se face acum. Ea vine cu o energie dezinhibată, cu o sinceritate brutală și cu o luciditate care dărâmă clișee vechi. Cătălina Bălan, Lena Chilari, Maria Ivanov, Anda Vahnovan, Augustina Visan, Oxana Gherman, Adelina Labic, Nadejda Ivanov ș.a. sunt voci care aduc o schimbare: de la resemnare la revoltă, de la simbolism afectat la un realism poetic direct, durut, chiar incomod uneori.
Această poezie nu mai caută aprobarea instituțională sau consimțământul autorității culturale. Ea nu mai vrea să fie frumoasă, ci adevărată, directă, vie. Tinerii poeți basarabeni vorbesc despre corupție, exil, sexualitate, sărăcie, abuz, alienare, identitate fluidă, dar și despre speranță și comunitate. Poezia lor nu mai are complexe, nu mai cere voie să existe. Ea pur și simplu vine și ocupă spațiul, ea îl revendică. În felul acesta, ei ne forțează pe noi, cei deja afirmați, să ne regândim locul în literatură, dar și în societate. Asta face din poezia basarabeană contemporană un teritoriu viu, plin de polemică, dinamism, dar și de promisiuni. Și e important să înțelegem că această poezie nu doar reflectă schimbarea, ci o provoacă.
Apreciez foarte mult atelierul de scriere creativă coordonat de tine. Este, de fapt, mai mult decât un atelier, e o adevărată școală literară, un spațiu de formare și afirmare a autorilor tineri. Acolo se nasc texte autentice și se conturează personalități literare. Este o pepinieră de valori și un mediu viu, unde literatura se învață prin exercițiu, dialog și încredere.
Eu, în calitate de critic literar? Sper să fiu un cititor atent și un interpret dedicat, care caută să înțeleagă nu doar forma și tehnica, ci și sensurile esențiale ale textelor și contextelor. Rolul meu este să contextualizez opera în spațiul literar și social (cronotopul), să descopăr mizele ascunse și să aduc în lumină ceea ce merită apreciat sau discutat în sens paradigmatic. Criticul literar este, în fond, un mediator între text și cititor, dar și un susținător al calității și inovației în literatură, viziunea panoramică și diacronică constituind o calitate de apreciat.
