Lesyk Panasiuk: „Eu sunt recunoscător celor care acum se roagă pentru Ucraina”
Cum a fost pentru dumneavoastră prima zi de război?
Când a început războiul, eu și Darina Gladun am înțeles că noi trebuie să ne evacuăm, fiindcă orașul Bucea se afla lângă aeroportul din Gostomel, iar acesta e un obiect strategic pe care ei la sigur că o să dorească să-l ocupe. Mașină n-avem, fiindcă în Bucea nu ai nevoie de așa ceva. În orice colț al orașului, poți să ajungi pe jos. Chiar și până la Kiev, poți să ajungi într-o jumătate de oră. Noi am mai înțeles că nu avem bani gheață la noi, iar în timpul evacuației s-ar putea să avem nevoie de ei, de aceea, ne-am dus la un bancomat, unde deja se întindea o coadă foarte lungă. Am stat o jumătate de oră și am auzit împușcături și explozii. O fată din fața noastră a telefonat-o pe colega ei de clasă și aceasta i-a spus că au bombardat aeroportul și că acesta arde. Am renunțat să mă mai stăm la coadă pentru a ne scoate banii din bancomat și ne-am întors acasă ca să ne facem bagajele, să ne pregătim mâncare pentru drum, fiindcă nu eram siguri că vom găsi vreun restaurant sau vreo cafenea deschisă pe drum.
Cât timp ne adunam lucrurile, am văzut cum ardea aeroportul, cum zburau avioanele, unul a zburat chiar pe lângă fereastra noastră, am văzut cum au lansat rachete, cum îi parașutau pe soldații ruși.
Când am ieșit din casă, nu știam cum să ne evacuăm. Noi locuiam lângă gara de tren mâncat. Am citit știrile și ne-am decis să o luăm în direcția sud-vest. Am ajuns într-un sătuc micuț și unul dintre săteni ne-a adăpostit la el acasă, și asta se întâmpla pe la zece seara.
Dimineața, ne-au dat să mâncăm și ne-au dat chiar și mâncare pentru drum și ne-au dus prin pădure, către drumul care mergea spre șosea.
Când mergeam, auzeam explozii, iar în pădure, nu știam de unde se auzeau și aveam impresia că bombardau chiar satul unde am dormit noaptea. Iar familia care ne-a găzduit credea că noi am nimerit în vreo ambuscadă.
Nu am avut legătură cu ei toată ziua, fiindcă ei au stat ascunși toată ziua în pivniță, de aceea, nici ei și nici noi nu aveam vești unii de la alții. Nici ei nu știau dacă noi am rămas în viață și nici noi.
Când am ajuns la șosea, am făcut autostopul și s-a oprit o mașină. Apoi, pe drum, am mai schimbat trei mașini până am ajuns în Jitomir. Bani nimeni nu ne-a cerut. Nici măcar în tren.
Din Jitomir și până în Hmelnițki, am mers cu un microbuz. Acolo, trăiesc părinții Darinei. Microbuzul era arhiplin, așa că tot drumul am stat în picioare. Iar șoferul și am văzut peronul plin ochi cu oameni.
Ne-am hotărât să ne apropiem și să întrebăm dacă pleacă vreun tren din gară. Peste un sfert de oră a sosit ultimul tren în care am urcat și noi. Nu mergea prea departe, dar și asta era deja bine. Noi am coborât la ultima stație și mai departe am mers pe jos în direcția Jitomirului. Pe drumul cel mai scurt.
Am ajuns într-o haltă din mijlocul pădurii și pentru prima dată în acea zi am de la cei care stăteau în picioare a luat doar jumătate de bilet. Mai mulți bani noi nici n-aveam. Evacuarea am făcut-o vreme de două zile, dar ni se părea că afară mai e 24 februarie. Chiar și acum, tot așa ni se pare.
Care au fost cele mai îngrozitoare lucruri pe care le‑ați trăit în acest război?
Războiul este lucrul cel mai îngrozitor care mi s-a întâmplat mie în această viață. În timpul războiului, în fiecare zi, se întâmplă ceva îngrozitor. E îngrozitor să vezi avioane zburând pe lângă fereastra ta; trâmbe groase de fum în urma exploziilor; e îngrozitor să-ți părăsești casa, poate, pentru totdeauna, lăsând totul la cheremul oamenilor în uniforme rusești; e îngrozitor când se rupe legătura cu prietenii, rămași pe teritoriile ocupate; e îngrozitor să afli că bunica ta a suferit un atac cerebral din cauza războiului; e îngrozitor să-ți vezi casa ta cu geamurile sparte, cu pereții distruși și cadavre înăuntru și în curte, la știri. Și asta e doar ceea ce s-a întâmplat cu mine. Cunoscuții și prietenii mei au trăit lucruri și mai îngrozitoare.
Puteți dormi noaptea?
În primele zile, aproape că nu am dormit. Nu puteam să dorm. Acum, parcă e mai bine, dar sunt și acum zile când, pur și simplu, nu pot să adorm. După ce au apărut primele imagini din Bucea eliberată, cred că toată lumea și-a pierdut somnul.
Ce faceți când se aud sirenele?
După două luni de război, sirenele nu se mai aud la fel de des, cel puțin, în orașul în care ne-am refugiat. Cu toate astea, eu personal m-am obișnuit cu mugetul lor. Demult nu mai fug să mă ascund în adăposturi contra bombelor. Ci rămân acolo unde sunt și continui să lucrez. Randamentul e minim, dar mereu trebuie să fac ceva. Nu e chiar așa de ușor ca să te mobilizezi pentru a munci, dar și să nu faci nimic e la fel de greu. De aceea, eu aleg munca.
Puteți scrie?
Acum scriu mai mult decât de obicei. Chiar și îmi public poeziile pe pagina mea de FB, ceea ce altădată niciodată nu făceam. Acum vrei să vorbești, vrei ca lumea să te audă, vrei să-ți răspundă.
Dar să citiți?
Până pe 24 februarie, eu citeam cărți câteva ceasuri pe zi. Acum, mai pot citi doar știrile și, din cărți, poate, cel mult o jumătate pe zi.
Vă rugați lui Dumnezeu?
Eu am o relație stranie cu Dumnezeu. Eu am fost, într-o vreme, sacristan în biserică. Dar azi ,mai degrabă nu cred în Dumnezeu, decât cred. Azi, speranța, munca și ajutorul meu se îndreaptă spre cei care au nevoie de ajutor. A ajuta oamenii este religia mea. Dumnezeul meu. Dar cuvântul e și el o armă, iar rugăciunile sunt niște cuvinte sincere, mai importante chiar decât faptul dacă este Dumnezeu sau nu. Eu sunt recunoscător celor care acum se roagă pentru Ucraina sau se roagă pentru un ucrainean sau o ucraineancă anume. Dacă vă puteți ruga, rugați-vă!!!
Ce înseamnă să fii azi ucrainean?
Să-ți aperi patria, să lucrezi pentru binele țării tale, să-i ajuți pe toți care au nevoie de ajutor.
Păstrați legăturile cu ceilalți scriitori? Ei ce fac?
Da, desigur. Cineva face volontariat, cineva adună bani pentru susținerea Ucrainei, cineva transferă bani forțelor armate sau victimelor acestui război, cineva s-a înrolat în armată, cineva în batalioanele de sanitari. Toți fac ce pot.
Ce face Boris Gumeniuk? Care alt scriitor a mers pe front?
Din nefericire, eu nu sunt cunoscut cu Boris Gumeniuc. Dar știu că el luptă în tranșee. De asemenea, mai știu că împreună cu el luptă și un alt scriitor: Serhii Pantiuk, căruia, cândva, eu i-am paginat antologia de poezii. Mai știu că și scriitorul Artiom Ceh s-a înrolat în rândurile armatei. Sunt mulți scriitori ucraineni care au luat arma în mână.
Voi apărați Europa. Cum credeți, se va schimba Europa după acest război?
După părerea mea, se vor reforma sau vor fi lichidate anumite organizații care nu-și îndeplinesc funcțiile pentru care au fost create. Poate, vor apărea altele. Care, cu adevărat, se vor putea opune agresiunii sau să-i ajute pe cei care și-ar putea pierde viața fără acest ajutor. Din păcate, nu am tras cele mai bune concluzii după cel de-al doilea război mondial. Poate, le vom trage acum.
Dar cum se va schimba literatura?
După asemenea cataclisme istorice, apar cărți fundamentale. Cred că ne vom schimba și atitudinea față de o mare parte a literaturii, dar sunt sigur că vor apărea și câteva cărți mari în toate domeniile literaturii.
Eu sunt sigur că Ucraina va câștiga acest război. Și eu sper că asta se va întâmpla foarte degrabă. Toți admiră Ucraina. Dumneavoastră știți asta?
Știu. Anume de aceea, în afară de a-mi scrie propriile poezii, eu mai traduc și versurile acelor poeți care susțin Ucraina. Am tradus poeți din Polonia, Bielarus (o parte din bielaruși acum luptă de partea ucrai- nenilor), Letonia, Bangladeș, America, Germania sau din Republica Moldova și România. Cu unii dintre ei corespondez regulat. Pentru noi e important să înțelegem că noi, ucrainenii, nu suntem singuri, că suntem susținuți și că fiecare ne ajută cum poate.
Văzând cum sute de oameni opresc tancurile cu mâinile goale, voi ați devenit un exemplu pentru toată lumea. Cum se explică eroismul ucrainean?
Pentru ucraineni, mai important e să moară ca oameni liberi decât să trăiască o viață întreagă în robie. Noi ne apărăm Patria în fața agresorilor ruși. Strămoșii noștri și-au apărat-o la fel o facem și noi. A-ți apăra Patria ne-a intrat în sânge. Pe nimeni nu mai miră că de sute de ani facem unul și același lucru.
Povestiți despre evenimentele acestui război: cum v‑au afectat pe dumneavoastră?
Eu mi-am pierdut casa mea (cu toate amintirile mele, planurile de viitor, biblioteca mea), orașul meu, în care eu lucram și lucrez (ca designer, am creat identitatea comunității Bucha, Academia de Sport Bucha, Parcul Bucha, designul inițiativelor de voluntariat, festivaluri și proiecte sociale), am pierdut viața mea, pe care mi-o plănuiam s-o trăiesc. Acum, trebuie să iau totul de la zero. Asta va fi o cu totul altă viață. Eu nu știu dacă mai bună sau mai rea, dar nu așa cum ar fi trebuit să fie.
Traducerea de Dumitru Crudu şi Elena Tyshchenko
