În Eseu romanțat asupra neizbânzii, Nicolae Steinhardt afirmă faptul că relațiile umane, desfășurate în spații urbane, mari, au posibilitatea anonimatului, a singurătății, chiar și a distanțării. Și tot în aceste spații, continuă autorul, te poți retrage din imaginea-șablon pe care colectivitatea și-a făcut-o despre tine, în sensul în care ai șansa redevenirii, a reînnoirii. Nu întâmplător leg aceste lucruri de universul volumului de debut al lui Ioan Coroamă, Colectiva (OMG, Alba Iulia, 2022), unde, ca linie principală de forță, apare o permanentă stare de reînnoire, de reafirmare a unei inocențe, când joculare, când străbătute de o gravitate sapiențială, sublimată, însă, la nivel expresiv și afectiv. Semnificative devin produsele, nivelurile sau contururile unui prezent configurat, poate nu atât în termenii robotizării și ai alienării industriale, cât în termenii solari, de-o ingenuitate și o prospețime aparte, ai unei posibile transpuneri a umanului ,,în clorofila pomilor.”
Cele două părți ale cărții, Diferențe și Sinteze, se subînscriu periplului formativ și inițiatic prin care poetul capătă elementele unei cunoașteri de sine marcate de căutarea unui echilibru, a unor posibile certitudini care să armonizeze contrariile, să atenueze situațiile de criză, de pierdere a reperelor cognitive sau identitare, manifestate, uneori, în stare latentă sau nu, în cadrul simbiozei dintre uman și non-uman. În acest sens, colectivul sau colectivitatea pot fi localizate pretutindeni, ca spații sau forme ale unui apocalipse vegetale, aflate în deplină expansiune sau dispersare, ca ritmuri care armonizează, în cadențe simfonice, îmbinarea corporalului cu floralul, a tehnicului cu afectul. Nu în ultimul rând, ca desfășurări ale unui ,,psihism vibrant” (Bachelard) și psihedelic, poemele devin proiecții suprarealist-fractalice care înfățișează peisaje umane sau obiectuale, mnemonice sau naturale, cuprinse de frenezia industrialului sau ale postindustrialului. Este urmărit, astfel, și impactul pe care această criză a expansiunii brutalist-teritoriale îl are asupra inocenței poetului, nu într-un mod fățiș, căci, uneori, aceasta se folosește de strategii ale persiflării și ale unui histrionism ludic, modalități, până la urmă, de supraviețuire într-o epocă a dezumanizării tot mai pregnante.
Apropierea de cealaltă persoană devine atât de intensă, încât șterge granițe, fie ele și corporale, și lasă loc evocării nostalgice, care iluminează și potențează candoarea străbătută de o undă de regret și de resemnare tardivă. Confesivul pare și el epurat de orice impuls declamativ: ,,te-am văzut în timp și am rostit câteva vrăji pentru/ tine./ cine-mi ești tu mie aș fi crezut că știu, aș fi crezut/ că dincolo de două mâini care învață să se cuprindă/ există două suflete care învață să se înțeleagă,/ apoi să se accepte,/ apoi să se ierte” (câteva vrăji pentru tine). Imediat după aceste acțiuni care au aparența unui ritual al unei intimități destul de nevralgice, apare o etapă a declinului, prin apariția unui efect egocentric, destul de dominant, care își pune amprenta, uneori mult prea brutal, asupra relației sau atmosferei configurate anterior, aducând în prim-plan un individualism care erodează ideea de apropiere și de simțire: ,,dar tu te-ai iubit întâi pe tine și după m-ai iubit/ pe mine,/ de fiecare dată când ți-am apărut fulgerător/ în conștiință/ m-ai alungat din spațiul ei și facerile pe care le-ai făcut/ și-au asumat prezența unei singure voci care/ le ordonează” sau ,,tu de ce nu bagi în seamă că uneori bucuriile tale/ sunt anihilarea altcuiva?”.
Perspectivele supraviețuirii propun o serie de acceptări sau detașări față de tot ceea ce constituie relieful normalității. Dependența de celălalt constituie principala armă împotriva inerției și a încremenirii funcțiilor corporale, iar în această situație apare, tot mai accentuată, anularea ideii că orice corp poate articula conștiința umană, cum afirma criticul american N. Katherine Hayles. Mișcarea mecanică a trupului-șantier este surprinsă printr-o imagine a incompletitudinii și a schematicului alienant, de-o vacuitate sufocantă. Printr-o imagine halucinantă, oxigenul este înlocuit cu niște proteze care, de fapt, substituie vitalul și propun o replică artificială, poate grotescă a existenței și a corporalității: ,,așteaptă-mă să-ți generez mișcarea/ mâinilor, ochii nu-ți întrista devreme,/ n-ai de ales decât un singur tip de mers,/ care se-ostenește ție să-ți salveze/ semeția trupului, aflată-n șantier./ așteaptă-mă dă te aștept,/ să-ți fierb rănile și să-ți pun proteze-n/ loc de oxigen, nimic la schimb să-ți cer” (fire).
O altfel de vedere încearcă să pătrundă în lume, însă ,,liniile pielii se fac spirale care blochează retina”, fapt care produce deziluzia unei supra-vederi sau a confruntării vederii cu sine înseși, în încercarea de restabilire a vizualului ca parte integrantă din concret: ,,aproape că n-am știut să mijlocesc pentru vedere/ să se vadă pe sine”. Privitorul devine, astfel, un mediator între privirea ca oglindă sau oglindire limitată a concretului și privirea ca spațiu al desfășurărilor, al potențialității în care simțirea, răsfrântă la exterior prin forța unui simplu zâmbet, devine liberă de orice constrângere: ,,dar am reușit să fac din oglindă nu doar un spațiu/ de oglindire, ci un spațiu în care zâmbetul apare/ și dispare fără teamă c-ar putea fi pedepsit./ eu nu-mi pedepsesc zâmbetul pentru nimic,/ prefer să-l aștept să încânte oamenii,/ să mă încânte pentru cei înfometați din stradă,/ și pentru cei suferinzi din spitale./ să construim fericire pentru oricine are nevoie/ de fericire./ să-i scoatem pe toți din nevoi, fără să așteptăm să fim/ scoși la rândul nostru, pentru că-ntotdeauna/ va fi cineva la rând înaintea noastră.”
Lecția dramatică a declinului industrial devoalează o realitate dură, în care se pierde legătura epifanică dintre om și natură. Cu toate acestea, neputința de a oferi corpului opțiunea metamorfozei vegetale suscită neliniștea, deturnarea unui discurs idealist, trăirea unei crize care pune în lumină fragilitatea oricărei semnificații vizavi de propriul corp sau de un timp în care falia dintre om și natură proiectează un parcurs tenebros al oricărei reîntoarceri la origini: ,,iar teama de rană ne lasă-n pană de viziuni/ dar cum pot ieși din om?/ să-nvăț să șuier și să nu mă plâng/ când cade pielea de la ger și carnea/ devine un călător izvorât din pământ./ am privit un stejar/ și nu mi-a arătat cum să mă deschid,/ să fiu acaparat de tot ce mă-nconjoară,/ de tot ceea ce stă sub ceea ce mă-nconjoară,/ de tot ceea ce stă dedesubt sau deasupra,/ vreau să fiu prima floare și ultima” (Copaci). În pe mine și să mă salveze din încetinire./ îmi întorc palmele când vreau să contaminez/ exteriorul/ cu energia optimismului din interior” (cremene).
Anticorpii individualismului sau ai nepăsării îi obții pe măsură ce înveți cum să-ți părăsești ,,propriul sine, pentru a clădi un afect colectiv,/ alungător/ al singurătății.” Se formează, astfel, un efect colectiv sinergic, în care dinamica altruismului este distribuită, în mod egal, în orice formă, fond sau trăire, conferindu-le un suflu vivant, transfigurându-le în cheia unui optimism revigorant și angajat în direcția susținerii celuilalt: ,,dar m-am întors negreșit și am clădit rezistență/ împotriva celor ce ascund altruismul/ căci fericirea e singura care ar putea mijloci/ ca un băiat tăcut de secol 21 să devină prietenul/ unei fetițe înghițite de istorie./ când îi spun-vreau să construim fericire/ și pentru cei din casele de copii,/ și pentru cei din uzinele dezafectate,/ și altă ordine de idei, declinul acesta este exprimat/ cuantificat printr-o notă de realism care anunță o dezumanizare geometrizată și procedurală, desfășurată prin intermediul mai multor etape, de la cea a procesărilor, a circularităților, până la cea a multiplicărilor, a hibridizării și al unui întreg arsenal de instrumente care conduc individul, sleit de orice simțire, atât la un ,,colaps ecologic”, vorba lui Yuval Noah Harari, cât și la unul ontologic: ,,Corpul a fost ascuns și multiplicat/ în serii și lanțuri ce se înrepătrund circular/ Corpul a devenit proces./ S-a scuturat de propria esență/ și s-a făcut un rod al hibridizării/ vrăjitoare-totem, femeie-bufniță” (Hybrid Sarx). Toate aceste experiențe de formare și de cunoaștere, până la urmă, îi conferă poetului o sensibilitate în permanență racordată la ritmurile biocenotice ale existenței menținute pe falia unui echilibru cât de cât stabil, dar necesar.
