Gândurile ei despletite m‑au vrăjit! Am început să le citesc și să o urmăresc cu o dorință inexplicabilă. Îmi păreau destăinuite anume mie. Așa am devenit fană și cititoarea cea mai fidelă a Andei Vahnovan (așa cum zicea chiar ea la lansarea cărții, la Chișinău). Ne cunoașteam fără să ne cunoaștem. Iar auzind despre #povestirilondoneze, am știut că vor fi exact ceea ce așteptam! Și intuiția nu m‑a înșelat! Nici Anda, atunci când ne‑am îmbrățișat! Cartea este într‑adevăr o excursie bine ghidată în toate colțurile capitalei Regatului Unit. Și iar, aceeași presimțire – de parcă exact mie mi‑au fost dedicate #povestirile.
Fiind absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, recunosc (cu o doză oarecare de rușine, parcă), că nu m‑a dus (încă) soarta acolo unde mă vedeam încă din aulele USARB. Am mers însă, însoțită de Anda, pe toate ulicioarele, cu toate mijloacele de transport, am fost în multe instituții, am întâlnit multe etnii, care conviețuiesc (e posibil!) pașnic între ele, am fost voluntară la charity shop etc. Și parcă nici n‑a fost virtual! Anda a știut să descrie, cu lux de amănunte, traseul vieții familiei Ghimpu‑Vahnovan, așa încât, dacă m‑aș pomeni (by chance) în mijlocul Londrei, cred că aș putea ușor ajunge chiar la ușa casei ei (ce ochi ar face?!).
Dramul de umor, prezent chiar și în cea mai tristă povestire a Andei, mă duce cu gândul la felul ardelenesc de a fi al clujenilor – oameni atât de dragi mie, care m‑au „adoptat” pentru cei doi ani de masterat la UBB din Cluj‑Napoca. Cred că aici este și firul legăturii mele sufletești cu Anda. Ne‑am alin(t)at dorul de casă cu savarine și „Diplomat” în cafeneaua de pe str. Memorandumului în timpurile studenției (deși în ani diferiți, totuși aceeași perioadă – anii 2000 –, când am văzut lumina la propriu, pe care în Republica Moldova o foloseam „cu țârâita”). Nostalgia după locurile și oamenii calzi, dar și felul special de a fi al autoarei m‑au făcut să‑i sorb cartea dintr‑o răsuflare! Deși am recitit‑o nu o dată, cu același drag și cu zâmbet până la urechi. Așa că pot fi ușor învinuită de subiectivitate, acum, când scriu această recenzie.
Anda Vahnovan prezintă în carte mai multe laturi ale vieții de emigrant. Nu folosește tonul monoton de vaiet, asemănător ploilor caracteristice zonei. Nu se plânge doar, ci redă realitatea obiectivă cu ușoare nuanțe „înflorate”, care colorează fain peisajele și portretele personajelor. Ea are abilitatea de a mânui paleta cromatică a emoțiilor, a evenimentelor, a locurilor, a oamenilor despre care scrie. Empatia, de care dă dovadă în anumite circumstanțe, îi este, cu siguranță, caracteristică încă din copilărie. Iar Londra nu a făcut decât să șlefuiască acest sentiment, de rând cu bonomia, perseverența, dar și străduința de a urca nivelele de cunoaștere a limbii engleze.
Cert este faptul că #povestirilondoneze este mai mult decât un jurnal. Este o mărturisire sau chiar o conversație amicală la „5‑o’clock‑tea”.
Anda scrie folosind un algoritm al ei bine definit, caracteristic stilului „gândurilor despletite”, în care povestea/întâmplarea curge proaspăt aburindă. Bogăția cultural‑etnică a Londrei este prezentată într‑o coloristică deosebită. Diferențele și divergențele par a fi inexistente în acea „lume nouă”, unde autoarea se vrea (și se lasă) integrată în timp relativ scurt. Relatările londoneze cu grad de comparație față de cele moldo‑române redau un tablou dinamic al vieții politico‑economice, educativ‑culturale, alimentar‑muzicale etc. Stilul de jurnal al cărții te face să simți mirosul înțepător al „bețișoarelor (prea) parfumate ale indianului din papetărie”, să simți gustul „demodat” al pâinii cu unt și magiun ori parfumul „sechelat” al garoafelor, care au fost etichetate în timpurile sovietice ca „flori pentru înmormântare”.
Viața de emigrant este, de fapt, în viziunea Andei Vahnovan, „o reidentificare a propriei persoane, (…) un proces de reconstrucție a propriului eu (…), a supra‑eului freudian, care răspunde de valorile, idealurile și reprezentările morale”. O vedem pe autoare în postura de mamă modernă, dar cu elemente conservatoare de mamă‑grijulie‑sâcâitoare. Tot ea apare în calitatea de casnică „în încercarea de emancipare”, care face câte 3,2 km zilnic în drum spre/dinspre școală, magazine, biblioteci și expoziții.
Plusurile și minusurile vieții de emigrant sunt povestite de către Anda Vahnovan cu o nonșalanță cochetă și cu o doză de umor, astfel încât toate situațiile parcă se rezolvă cumva cu zâmbet pe buze. Chiar și ploaia londoneză devine prietenoasă, căci „ploaia ori o adopți, ori…”
Firul, care leagă toate aceste povestiri, este totuși cel al respectului și al empatiei. De la plimbările în parc – unde (oricât ar fi de straniu!) „încap, ba chiar se mai și împacă toate națiunile de toate culorile și confesiunile” – până la școli, spitale, aeroporturi ori marketuri, ochiul și urechea autoarei depistează elemente de bun‑simț, educație. Chiar dacă există și multe impedimente în rezolvarea anumitor probleme (de exemplu, programarea la un medic specialist, care durează și șase luni, dar e gratuită și vine la pachet cu translator în limba română!), ele cumva par a fi minore.
Această mirare este prezentă în multe dintre capitolele cărții. Însă și o altfel de mirare mai găsim, care ține de „încercarea de emancipare, dar nu e chiar asa de ușor”. Căci nu poți așa, de pe o zi pe alta, să renunți la „principiile demodate” atunci când vezi câinele așezat pe banca din parc, iar oamenii stau în picioare; când mamele dau mâncarea căzută pe jos direct în gură; când adolescenții vorbesc prea tare în transportul public etc.
Cert e că ochiul de jurnalist al Andei Vahnovan vede și simte mai adânc decât majoritatea celor plecați în căutarea unei sorți mai blânde și a perspectivelor mai vaste pentru ei înșiși sau pentru ale lor odrasle. Iar prin schimbare de adrese, cutiile familiei au devenit mai numeroase și mai pline cu experiență, cu răbdare, cu dragoste și dor.
Or, a fi OM e cea mai înaltă virtute a umanității… oriunde ne‑am afla!
