Cît am studențit la Filologia bălțeană (1981-1985), ca să scap din capul locului o mărturisire, n-am visat prea des să debarc în școală, chiar dacă, făcînd zilnic, după cursuri, turul celor 3-4 librării din miezul tîrgului, am acumulat, ritmic, și tot felul de cărți care mi-ar fi ajutat să… învățătoresc la un nivel acceptabil în orice fundătură în care m-ar putea arunca inevitabila, în acele vremuri, „repartizarea la locul de muncă”, pentru cei trei ani de corvoadă obligatorie ai absolventului sovietic. Se adunau acolo, pe rafturile cu „și altele”, lucrări de pedagogie, psihologie, didactică, istorie, bibliofilie și bibliografie, romanistică (moscoveață, dar și… moldovenistă) și, nu mai puțin, varii tomuri de rusistică. Susținută de statutul de promotoare a limbii și literaturii oficiale a Imperiului Roșu, disciplina limba și literatura rusă era, în acel moment, o disciplină-pilot pentru predarea limbilor naționale, de-acolo și se puteau adăpa cei care aveau un acces limitat la librăriile de carte românească, situate, cel mai aproape, la Cernăuți, Odesa sau… Moscova. În librăria „Drujba”, de la Chișinău, secțiunea de carte românească era „reprezentată”, în acele vremuri, de 2-3 tratate de… obstetrică și de alte 2-3 ghiduri turistice, care oricum nu ți-ar fi folosit la nimic. „Drujba” culturală sovieto-română se ținea, deci, la Chișinău, mai ales pe cărți nord-coreene și vietnameze… La Bălți, nu găseai nici de-acestea…
Mobilizînd pelerini-prieteni sau angajîndu-mă în scurte expediții de culturalizare la Cernăuți, mi-am încropit indispensabilul lot de dicționare de specialitate, de albume de artă românească și universală. Furnizorul cel mai fidel de carte românească l-am avut însă în persoana lui Vasile Bococi, un coleg de facultate din Transcarpatia, care îmi aducea de fiecare dată, la revenirea de-acasă, cîte-un balot de cărți, mai ales beletristică, pe care le procura din librăria unui sat unguresc de pe lîngă Slatina, ucrainizată.
Descoperite și parcurse cel mai ades pe diagonală, aceste cărți urmau să se constituie în cetatea inexpugnabilă a… eventualului învățător (astfel scrie în actul de conferire a calificării!), a profesorului care aș putea fi, dacă…, dacă ajungeam, totuși, în școală, oricît de indezirabilă era întîlnirea cu aceasta în imaginația mea studiantină.
Multe dintre aceste cărți de informare generală nu mi-au prea folosit, pentru că, repartizat, întîi, într-o școală sătească din preajma Chișinăului (era un loc rîvnit, unul dintre puținele!), iar apoi, la cea definitivă, re-repartizat în calitate de colaborator literar (litsotrudnik) la Pedagogul, gazeta Institutului Pedagogic de Stat „Alecu Russo” din Bălți, în 30 august 1985, debutam ca… asistent în Catedra de Limba și Literatura română („molovenească”, în limbajul bolșevic al epocii) a aceleiași instituții.
Asistent am fost, totuși, mai mult cu titulatura și salariul, fiind împodobit imediat, cum s-ar spune, cu tot tacîmul auditorial și extraauditorial, de la prelegeri și seminarii la sarcina, autumnală, de a dirija studenți două luni de zile la munca patriotică în halele fabricilor de conserve, drujină populară, responsabilități de stagiar, tutore, coordonator de cenaclu literar, gazetă de perete ș.a.
Dacă mai adaug că luam act de sarcina didactică, avînd în urechi sunetul clopoțelului de 1 septembrie (începutul anului deînvățămînt, în urss), sugerez, de fapt, că gîndul de a apărea sumar pregătit la, cel puțin, primele cursuri, pur și simplu, mă copleșise. M-a liniștit dl Ilarion Matcovschi, șeful de catedră și, acum văd bine, spiritul tutelar, spunîndu-mi, pe un ton degajat, încurajator:
„Nicolae, află că profesorul este întotdeauna în avantaj față de student, or el poate învăța lecția și cu o noapte înainte de a o preda!”
Cum a fost, a fost. Diminețile aveam impresia că ies dintr-o transă nocturnă, plonjînd într-alta, diurnă. Ca și în clipa cînd mi se înmîna actul de studii, cînd trăisem sentimentul că exact atunci ar fi trebuit să-mi încep studiile, „superioare”, totul îmi părea de învățat și, mai mult, că deocamdată n-aș avea niciun fel de coerență în ceea ce le spun acestor tineri care aleseseră să devină profesori. Cu alte cuvinte, cum să fac din ei profesori, cînd eu însumi n-am siguranță în ceea ce sînt? Frica era absolut motivată la un specimen introspectiv, pentru că știam cum fuseseră „studiile”, cu, grosso modo, un an ocupat de „științele sociale” (cursuri de două semestre de „istorie a pcus”, altele două de „filozofie marxist-leninistă”, altele două de „economie politică” și, încununarea!, ultimele două – de „comunism științific”. Nu uit nici de cursurile de „apărare pasivă”, „ateism științific” și…lehamite! Lăudata, azi, de unii inconștienți, școală sovietică! Această școală îmi mai confiscase 8 luni (!!!) de toamnă pentru muncile agricole (cîte două în fiecare an), practic lichidase vacanțele de vară, subordonîndu-le acelorași eforturi de a „îndeplini programul alimentar” al Imperiului Răului, cum îi zicea Ronald Reagan, sau de a deveni un bun „internaționalist”. Acestui scop păreau a-i fi dedicate mai ales cursurile de limbă și literatură rusă/sovietică, ocupînd (ca număr de ore) și ele cam un alt, întreg, an de studii. Ceea ce, astăzi, ar fi echivalabil cu volumul de ore alocat formării la specialitatea B, problemă, care, pe-atunci nu se punea, intenția strategică a sforarilor de la Kremlin fiind doar aceea de A DILUA personalitatea culturilor naționale, învățîndu-i… NIMIC pe „profesioniștii” limbilor popoarelor „conlocuitoare”. Încă un procedeu din arsenalul politicilor de deznaționalizare. Dacă mai decupăm din cei 4 ani de facultate orele rezervate disciplinelor psihopedagogice, două stagii de practică a cîte o lună și multe alte ciudățenii de design sovietic al programului de studii, românei îi rămîneau exact atîtea ore cît să fie o nenorocită de… „moldovenească”. În fine, a trăi tu însuți sentimentul că ești o catastrofă… calificată, patalamată, nu e un sentiment tocmai tonic pentru a-ți începe cariera profesională, chiar dacă de citit citisem aproape ca un apucat, boicotînd, atîta cît izbuteam, disciplinele politizate: dacă-i vorba de Fiziologia vîrstelor, fiziologie să fie, ci nu conspect de citate din clasicii marxism-leninismului. Și punct!, îmi spuneam, sărind peste ideologicale, fără altă preocupare pentru note decît aceea de a nu rata plutonul bursierilor. Și asta pentru că bursa însemna, pe-atunci… cărți și discuri.
Am încheiat bine, totuși, primul an de muncă și de stagiu didactic, rezistînd onorabil solicitărilor rutinei, inclusiv inspecțiilor din partea catedrei și a rectoratului, dar, prinzînd un post în presă, la Drochia (o localitate cochetă, liniștită, cu 20-22 mii de locuitori), unde și salariul era dublu față de cel de asistent, mă retrăgeam de la catedră cu profunda impresie că dezertez, scăpînd de nebunia așa-zisului învățămînt universitar sovietic, supraaglomerat de cercuri de… alte și alte formări ca „ateist științific”, de cursuri de „apărare pasivă” sau de „informatizare”… dezinformatizantă (de pildă, am audiat în primăvara lui 1986 un curs de 80 de ore de demonstrații cu creta la tablă și… 15 minute de aflare în fața unui calculator personal cu monitorul cît palma, un fel de abac încrucișat cu o mașină electrică de scris) etc., etc. Mi-ar trebui un secol ca să uit coșmarul… începuturilor.
Oricum, peste doi ani, în incendiarii ani 1988-1989, în plină perestroika deja, somat imperativ de același profesor, Ilarion Matcovschi, reveneam în facultate cu o jumătate de normă de cumulard, pentru zilele de joi și de sîmbătă. Naveta profesoral-jurnalistică Drochia-Bălți va dura din 1988 pînă în 1993, cînd, abandonînd deja gazetăria, luam con- cursul de lector și mă înscriam și la doctorat, la Iași. Cu familia, mă stabileam la Bălți abia în 2001.
Între aceste date seci stă însă munca propriu-zisă de punere pe picioare… profesionale, fie ca redactor al versiunii române a ziarului Glia drochiană, fie în calitate de cofondator și de profesor de literatură română și universală (1991-1995) la Liceul Teoretic „B. P. Hasdeu” din Drochia, unde, alături de Mircea V. Ciobanu și Raisa Leahu, am creat un fel de mic paradis filologic, creînd cabinete de specialitate, o cameră-muzeu dedicată ilustrei familii a hasdeienilor, Concursul Literar Național „Iulia Hasdeu”, întîlniri cu scriitori (ca Ioan Alexandru, de pildă), universitari de prestigiu, oameni de cultură, colocvii științifice ale profesorilor și elevilor, un ziar al liceenilor și atîtea alte lucruri purtînd pecetea elanurilor tinerești și ale unor începuturi pline de încrederea că putem scăpa de rapănul comunist.
Luînd însă, astăzi, faptele una cîte una, pentru a le înșira ca mărgelele pe ață, înțeleg că, în esență, atît profesoratul, cît și orice altă activitate se „întîmplă” dacă există… neliniștea în fața viitorului, căutarea căutării (vorba lui Liviu Antonesei) și măcar un strop de dorință de a fi, și nu oricum (dansînd inconștient pe prăpăstioasa buză a ratării), ci forțînd necontenit limitele posibilităților tale de exprimare profesională. Lucrul acesta este posibil doar într-un climat potrivit, de colegialitate și de împărtășire generoasă a ideilor, de solidaritate și de dăruire unei cauze nobile, NOBILE!, pentru că altfel, măcinată de invidie sau ranchiună, școala, pur și simplu, se prăbușește, strivind sub dărîmăturile sale și elevi, și părinți, și profesori. Cele mai multe școli așa și își duc veacul, în molozul… ruinei morale și al „sfințeniei” regulamentelor de funcționare!!! Slavă Domnului! Și la Bălți, și la Drochia am întîlnit colegi admirabili, de la care am avut ce învăța și care, în același timp, s-au arătat mereu interesați de pasele care, vorba vine, îmi stăteau în vîrf de deget. Nu pot să nu-i amintesc aici pe colegii bălțeni Maria Șleahtițchi, Gheorghe Popa, Anatol Moraru, Margareta Curtescu, Ghenadie Nicu și, mai tinerii noștri discipoli și colegi Adrian Ciubotaru, Lucia Țurcanu, Ala Sainenco, Tatiana Potîng, Natalia Ivasîșen-Hariton, dar nici pe bunii mei colegi de la ziarul drochian (scriitorul Mihail Vârțanu, redactorul-șef al publicației, ziariștii Vitalie Zagaievski, Dumitru Popov, Liuba Bulgaru, Victor Vultureanu, Valentina Ciubotaru, Galina Butenco, Maria Poprițac) sau de la Liceul Teoretic „B. P. Hasdeu” (profesorul de fizică, Grigore Melnic, întîiul director al instituției; Mircea V. Ciobanu, directorul-adjunct; ardentul profesor de istorie, Marin Guivan, ctitorul de drept al Liceului; profesorii de franceză, Iurie Melinte și Violeta Maciac, profesoara de engleză, Rodica Chitic și atîția alți oameni dornici să schimbe în bine înfățișarea locurilor pe care le moșteniseră după o jumătate de secol de ocupație bolșevică.
Dincolo de studiile „instituționalizate”, ca să zic așa, mai ales comunicarea cu acești oameni mi-au ajutat să mă găsesc sau să mă re-găsesc, să-mi verific impresiile sau viziunile despre oameni și lucruri, despre lume și, realmente, despre ceea ce fac sau aș avea de făcut. Pentru că, se știe, doar arareori ne putem furniza nouă înșine certitudinea că sîntem pe drumul cel bun. Abia receptarea de calitate și-un feed-back activ, nuanțat, organizează cunoașterea, netezindu-i asperitățile și domolindu-i spontaneitățile.
Absolvind facultatea, cum scrisesem și anterior, în 1985, la începutul perestroikăi, cînd însuși orizontul ideologic dominant începuse să se fisureze, am galopat, în ritm de… reformă, aproape necontenit, ca un cal înhămat la toate carele rămase fără de mijloace de tracțiune.
Cu puțin înainte de a-și da obștescul sfîrșit, ghensekul Cernenko, absolvent de învățămînt cu frecvență redusă al Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, începuse o nouă (se va dovedi a fi ultima) reformă sovietică a învățămîntului, ajustată ulterior de Gorby „în lumina” ideilor de „restructurare” și „glasnost”. Prin Gorby, lent, dar tot mai sigur, societatea și școala s-au democratizat și, peste doi ani, cum spuneam, adică în 1988, reveneam la facultate, de fapt, ca să țin mai ales un curs de literatură contemporană, care ar evacua din programă tacit, „fără zgomot”,„moaștele” literaturii proletkultiste (Canna, Cutcovețchi, Corneanu, Marcov, Milev, Bucov, Darienco etc.).
Vorba e că, stimulați de largul context al dezvăluirii „erorilor” (al crimelor, în esență) ale comunismului, studenții secției de română pur și simplu refuzau să mai audieze cursul în vechiul format supraideologizat (așa cum îl „studiase”… viitorul lor tînăr profesor). Pentru a menaja sensibilitatea vechiului titular al disciplinei (nu-i dau numele, pentru că, fiind un om din generația în vîrstă, cu un doctorat dedicat „chipului comunistului”, ca profesor, totuși, persoana în cauză nu punea niciun fel de patos în „comunicarea mesajului tematico-ideologic”, ba nici nu cerea, ca alții, să învățăm pe de rost aiureli partinice rimate), am convenit cu profesorul Ilarion Matcovschi, șeful de catedră, să păstrăm ceva din „canonul” oficial (pe care nimeni nu-l anulase încă; urss, în 1988-89, mai răsufla!), de care să se ocupe vechiul titular, în timp ce subsemnatul urma să valorifice, pe celălalt versant, opere de dată recentă. Astfel, îi „clasicizam”, cu un singur gest, pe cei mai influenți șaptezeciști basarabeni (Dabija, Lari, Hadîrcă, Romanciuc, Butnaru, Nicolae Vieru, Ioan Mânăscurtă), dar și pe optzeciștii care tocmai își arătaseră ciufurile pe pozițiile de atac (N. Popa, Galaicu-Păun, Ciornei, Bordeianu, Cioclea). În aerul „primenirilor”, am zburdat cît am putut spre plăcerea mea și, sper că și a studenților, amintindu-mi cum, încă în 1985, descoperind numele lui Mihail Sadoveanu într-o „programă analitică” a cursului de Istorie a literaturii universale a secolului al XX-lea, aprobată de Universitatea din Moscova, mi-am asumat să folosesc, pe față, cum s-ar spune (la cursurile de… Lectură expresivă și Istoria literaturii universale) opera lui Mihail Sadoveanu, editat și la Chișinău, în anii ‘60, dar neacceptat în școală și facultăți de autoritățile resesemiste, care interziseseră (în ședințe secrete (!) sau de „disciplinare ideologică” la Academie, la Ministerele de profil, RSSM avînd tocmai… două ministere: al învățămîntului public și al școlii superioare) referințele explicite la cuvintele român, românesc, românitate. În același „spirit” era tratată și literatura contemporană din România… comunistă.
În aceiași ani, 1986-1991, ani de mare tensiune politică și polemică între „restructuriști” și dogmatici, am scris, la ziar, mai ales pe teme de cultură (articole, recenzii, interviuri, prezentări ale unor oameni de cultură, am inaugurat rubrici de restituire a atlantidei literare românești (poezie, proză scurtă, pagini de umor din Caragiale, Bacalbașa etc.), adică a acelor opere interzise sau neacceptate pînă mai ieri în circuitul public în r.s.s.m. Să vă spun și că, fiind student la română, i-am citit pe Arghezi, Odobescu și Caragiale (dramaturgul) întîi în… rusă, descoperiți în traduceri ale unor edituri moscovite? Mai mult, un coleg de grupă, Simion Lungu, absolvent al unui colegiu de cultură și un împătimit de teatru, punînd mîna pe tomul caragialesc în cauză propuse să… traducem imediat (din rusă în…română!!!) O scrisoare pierdută, pentru ca el să monteze comedia, ca regizor, cu trupa teatrului popular al unei școli de meserii! Nebănuite-au mai fost căile regăsirii de sine – pe-alocuri! – ale basarabeanului… Am scris, desigur, în presă, și despre învățămînt, mai ales în contextul primelor concursuri pentru ocuparea funcțiilor manageriale, încercînd să înțeleg încotro bat sau vor bate furtunile… restructurist-iluministe. Cam în acest context, dar și pentru că aveam, la ziar, un birou bine plasat în chiar buricul tîrgului, pe unde treceau cu treabă și fără (altă trea- bă decît fumatul și taclaua) cam toți neopașoptiștii drochieni ai deceniului al nouălea, m-am pomenit în epicentrul demersurilor pentru crearea Liceului Teoretic „B. P. Has- deu”. Spirala spiritului reformator mai făcea, pentru mine, o curbă.
Profitînd de efectele puciului de la Moscova, ne-am înscris împreună cu Raisa Leahu pentru o călătorie de 3-4 zile la Stațiunea Amara, din Bărăgan și, în 27 august 1991, cînd la Chișinău se proclama independența R.M., noi vizionam, emoționați, transmisiunea în biroul directorului Liceului Teoretic
„Mihai Viteazul” din Slobozia, Ialomița, instituția care ne-a pus la dispoziție (prin dl I. Cobusceanu, directorul-adjunct, un refugiat basarabean) tot ceea ce credeam că ar putea sugera/ordona cadrul normativ al liceului ca verigă a învățămîntului modern. Liceul drochian se deschidea în 9 septembrie 1991, după ce făcusem și alte demersuri, convin- gînd unii colegi și universitari bălțeni, unii cu titlu de doctor, să-și asume responsabilitatea unor discipline ca Filozofia (Nicolae Scurtu), Istoria religiilor, Istoria culturii universale (Iurie Popa) ș.a.
N-aveam cum pune numai umărul altora la edificarea acestei minunate instituții, al cărei succes s-a datorat, mai ales, extraordinarei ei selecții de personal. A fost, după știința mea, întîia instituție de învățămînt din Basarabia care își forma întreg corpul profesoral prin concurs, echipa de evaluatori fiind dirijată de profesorii universitari Valeriu Cabac și Gheorghe Popa. Am acceptat, în consecință, și cîteva ore de literatură română și universală (pe lîngă activitatea de la ziarul drochian și cumulul de la Facultate), care s-au dovedit a fi printre cele mai fericite din întreaga mea carieră didactică. Clasa în care eram profesor începea studiile liceale cu 33 de elevi, absolvirea prinzînd-o, cu rezultate excelente, cam 18-20 dintre aceștia, o bună jumătate din care s-au afirmat ulterior ca excelenți profesori, universitari, jurnaliști, editori etc. Rezultatele sînt, bineînțeles, ale elevilor, dar și ale echipei de profesori care își asumase profilul filologie și care făcuse tot posibilul pentru ca elevii să beneficieze de cea mai bună instruire. În condiții de gravă penurie de fonduri și materiale, un colectiv de profesori entuziaști stabilea relații cu liceele bune din
Țară, achiziționa manuale, tot din Țară, elabora materiale didactice, construia spații de instruire, cămin, mergea (pe cont propriu) la stagii de formare (la Universitatea „Al I. Cuza”, la Liceul Teoretic „A. T. Laurian” din Botoșani, la Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” din Câmpina etc. Într-un cuvînt, s-a experimentat în condiții de ajutor reciproc și de respingere fermă, colectivă, a tuturor atentatelor (și-au fost extrem de multe!) la independența academică a instituției, care a putut fi apărată). Liceul Teoretic „B. P. Hasdeu” din or. Drochia urmează să celebreze trei decenii de existență, primul dintre acestea fiindu-mi la fel de apropiat ca propria-mi barbă.
Pentru pedagogul din mine, Liceul a fost o experiență unică: am mirosit „praful de pușcă” al școlii, am luat act de problemele adevărate ale acesteia, am înțeles un segment cheie pentru formarea viitorului meu student etc., etc. Pornind de aici, mă puteam aventura mai departe, dovadă că, în 1995, cofondam revista literară Semn, alături de colegii mei bălțeni și drochieni, pe care am izbutit s-o edităm pînă la sfîrșitul lui 2012; am susținut teza de doctor, la Iași (2000); din 1992, am început să public activ poezie, eseu, critică și istorie literară.
Cu toate acestea, ba și cu altele, care contează mai puțin, am rămas mereu în mediul centrifugat al… reformelor. Am construit împreună cu colegii mei noi programe de licență, cu duble specializări; am modelat apariția unui program de Jurnalism și procese mediatice; am pus pe picioare cîteva programe de studii pentru ciclul II, master (de la Limba și literatura română (Cercetare), la Didactici ale disciplinelor filologice sau la Didactica literaturii universale, întîiul program de acest fel în Basarabia), iar, din 2015, rectorul, Gheorghe Popa, m-a convins să-mi încrunt, academic, sprîncenele și înspre Școala Doctorală Filologie din Facultatea de Litere a USARB. E mult, e puțin? E puțin, puțin de tot în comparație cu efortul zilnic, pe de o parte, de a nu te deprofesionaliza, birocratizîndu-te, iar, pe de altă parte, de a face totuși față solicitărilor birocratice: acreditări provizorii și acreditări ca atare; controale peste controale în tot mai demagogizata problemă a calității și a standardelor de calitate; ședințe peste consilii și consilii peste ședințe, formări, transformări, autoevaluări și… iarăși evaluări etc., etc. De coordonarea, lectura și redactarea de teze de licență/master/doctor cînd ne mai ocupăm? Dar de activitățile de cercetare? Dar de laboratoarele științifice? etc., etc. MDa! Ce mai rămîne pentru lectură și reflecție?
De la un punct încolo, dincolo de imensele satisfacții pe care ți le dau micile sau marile victorii ale discipolilor (de la litera bine rotunjită la concursuri, olimpiade, iar apoi la… publicarea de articole, cărți – oho! –, obținerea titlurilor, premiilor etc.), viața profesorului de română e un calvar, cu atît mai mult într-un context politic, în multe privințe, încă ostil ideii de românitate cum este cel din Basarabia, unde lupta împotriva ignoranței și a neghiobiei politice mi-a luat, realmente, cei mai frumoși și productivi ani din viață. Mai mult, nu-mi pot face bine treaba dacă simt că am în sală studenți evazivi în chestiunile de principiu. Revin mereu la problematica identității, căutînd argumente- le cele mai potrivite ca să creez scurtături și să pot așeza ideile și textele pe un sol primitor și dătător de speranța că frumusețea limbii și a literaturii române pot învinge chiar și aici, într-o lume care încă nu s-a regăsit, într-o lume care se mai caută…
AMINTINDU-NE, ne vom ajuta să ne regăsim, ajutîndu-i și pe alții să se regăsească…
