Elena Tărâță își mai felicită o dată sora mai mică și pune receptorul jos. Se vor auzi iarăși mai târziu. Este ziua de naștere a Marcelei Benea. A depășit puțin trei sferturi de veac. Ne întoarcem la discuția noastră în Casa Mare. Perdelele grele abia permit luminii să pătrundă aici. Fac un efort să văd sutele de fotografii din care mă privesc mii de ochi ai unor țărani care astăzi sunt în satul de dincolo. Mă privesc curioși, de parcă mă întreabă ce mai e în sat, ce mai e pe pământ. Descopăr o fotografie din îndepărtatul an 1956. Un fotograf venise în Văratic, și Anastasia, mama Marcelei Benea, a vrut să facă o poză. În ea apar copiii – Elena, Marcela, Ion și Petrică. Poza a fost trimisă tatălui aflat în gulag în urma delațiunii unui sătean invidios. Am mai găsit câteva fotografii interesante ale Marcelei Benea. Le‑am luat cu mine; poate voi afla când au fost făcute și în ce context.
Nicăieri în sat nu mai găsesc volumul ei de debut, Zestre, apărut exact acum o jumătate de secol. Printr‑un miracol, cineva păstrase ziarul în care debutase. În altă gospodărie am găsit o pagină dedicată împlinirii a 80 de ani de la nașterea lui Maiakovski. Două pagini, doi poeți, două destine. Privesc fotografia Marcelei Benea. În tinerețe semăna cu Bella Ahmadulina. Ori Ahmadulina cu ea? Mă ridic și dau să ies din Casa Mare. Va trebui să mă întâlnesc neapărat cu Marcela Benea. Poate, în zilele următoare, la Chișinău.
Uneori zilele par bucăți de fotografie lipite pe spate cu hârtie. Ziua de azi și cea de săptămâna trecută, de la Văratic, sunt două bucăți din aceeași fotografie. Îmi amintesc de lipiciul făcut din făină și apă, cu care lipeam în copilărie fotografii, cărți, caiete. Marcela Benea intră în Librăria din Centru. Amândoi ne‑am lansat aici cărți. O văd cum se apropie de mine și îmi dau seama ce titlu potrivit are antologia ei de la Cartier, Eu sunt cartea. Da. Ea e cartea. Mersul ei îmi amintește și de poemul ei de debut publicat în ziar.
„Sunt țărancă
și‑s simplă ca toate tainele
pământului
Ca boabele coapte ale grâului
Sunt țărancă
Ca mama, ca bunica!…”
Căutăm să dăm timpul înapoi cu o jumătate de veac. Poemul avea douăzeci și trei de versuri. Mai târziu, în Zestre, au rămas doar zece.
— Poate am tăiat eu, poate Agnesa Roșca. Mi‑a făcut praf cartea.
E prefațată de Grigore Vieru. Din tirajul de trei mii, aproape că e imposibil să mai găsești un exemplar. Nici în satul natal, nici la școală, nici la bibliotecile raionale. Uneori mă gândesc că ar trebui să fim mai atenți la ce topim, chiar dacă e în chirilică, dar nu poți discuta despre asta. Totuși, este vorba despre volumele unor poeți și scriitori importanți.
Exemplarul din Zestre, aflat în posesia Marcelei Benea, ar trebui să aparțină la un moment dat Muzeului Național al Literaturii Române. În cele 74 de pagini, Marcela Benea a făcut ulterior cu pixul și creionul sute de tăieturi, adăugiri, reformulări. Micul volum e ca o haină transmisă din generație în generație, cu sute de cusături. Editura Cartier a recuperat zestrea poetică a Marcelei Benea prin tipărirea antologiei Eu sunt cartea și a volumului Rupere de nori.
Dăm iarăși timpul înapoi. Se trezise scriind în limba română. În casa albastră, aflată în partea de jos a satului, erau cărți cu grafie latină. Îi plăcea – după cum îmi zice – să aibă „contact fizic” cu hârtia.
— Erau vremuri grele. Mama prășea românește! Adică apăsat, cu un simț al răspunderii pe care țăranii îl pierduseră în timpul colectivizării, când pământul nu mai era al lor.
Tatăl fusese ridicat pe 1 august 1951.
— Se întorcea de la raion când l‑au arestat. A fost acuzat că, deși era brigadier, nu era loial puterii sovietice. A fost deportat, și familia era cât pe ce să fie dată afară din casă.
Li s‑a luat gardul, 42 de scânduri, cu care s‑a podit Clubul. Când s‑a întors din gulag, cel care fusese vinovat de deportare a venit să își ceară iertare. El dorise să fie brigadier. Tatăl Marcelei Benea i‑ar fi zis că „Dumnezeu va judeca totul”. Peste multă vreme avea să moară la spital, în brațele celui pe care l‑a denunțat.
Debutul literar în ziar avea să îi aducă și primul premiu. Trebuia să meargă la Moscova. Acte nu avea. Dar câți aveau pe acea vreme?
— Ai scris în cartea ta, Scrisori către Ion Druță, despre vizitele tale la el. Și eu am fost la el.
— Și cum a fost descoperirea Moscovei? A lui Ion Druță?
— Știu că tu ai vrut să râmai. Eu, când vedeam atâta piatră, simțeam că locul meu nu poate fi acolo. Eu vedeam peste tot albastru. Cerul, apa. Fusesem la mausoleul lui Lenin. Toți mergeau. Mă abțineam să nu râd când am văzut ce cap mic are. Mult mai târziu m‑am întâlnit și cu Ion Druță.
Când a ajuns la Moscova, Marcela Benea era țărancă. Ce cuvânt frumos! Avea două cozi mari, împletite. S‑a lăsat convinsă – erau mulți moldoveni care studiau acolo – să‑și taie cozile. Să fie cumva în pas cu moda. Povestindu‑mi, am simțit că mi se strânge mie inima. Nu suport să văd câmpurile rămase fără grâu. Întotdeauna se fac cunune de spice pentru fetele satului. Dar ritualul recoltării mi se pare trist, anul e ca și gata. Se rupe ceva în suflet. Așa o fi și pentru o țărancă ce renunță la cozi.
În Librăria din Centru, un copil ne readuce din lumea amintirilor:
— Nu știți unde pot găsi cartea asta?
Vine doamna de la librărie și îl ajută. Cărțile noastre sunt pe rafturile librăriei. Intră și ies mulți. O fată întreabă ceva despre nu știu ce cărți motivaționale. Dar ce poate fi mai motivațional decât poezia Marcelei Benea?
Nu țin minte cum a trecut timpul și cum am ajuns înapoi în secolul XXI, anul ’24. Plecăm și îmi dau seama că ziua, cu toată discuția noastră îndelungată, este doar o Poveste neterminată.
