Satul Doroțcaia, dar și Pohrebea, ambele de pe platoul Coșnița, au avut de suferit extrem de mult, iar „cel mai trist este faptul că din acest sat au luptat cu trupele noastre și câțiva mizerabili, stabiliți cu traiul în Dubăsari. Unul dintre ei s‑a dovedit a fi pompierul Petru Dobrânschi, care a participat la ofensiva cazacilor asupra postului nr. 20 și, suferind eșec, s‑a prefăcut mort printre cadavre, fiind, oricum, prins de polițiști” (p. 157).
Cel mai bine pregătiți de luptă erau polițiștii din trupele cu destinație specială, printre aceștia fiind și cei patru eroi căzuți printre primii la datorie. Un rol important în acest război a avut „locotenent‑colonelul Anton Gamurari, care dirija evenimentele direct de pe poziții, și nu de la Chișinău, de multe ori asumându‑și riscul și responsabilitatea, în timp ce alții, de teama consecințelor, ezitau să dea ordinul decisiv” (p. 131). În același timp, autorul evidențiază și alt aspect al situației, unul care sugerează și anumite răspunsuri: „Trupele noastre de câteva ori au ajuns la drumul național Tiraspol‑Dubăsari și tot de atâtea ori s‑au retras din ordinul statului‑major al platoului. Iar când porneam la atac conform planului acestui stat‑major, acolo îi aștepta inamicul… Întâmplare? (…) Vizavi de războiul de astăzi dintre Rusia și Ucraina (…) serviciile speciale ale Kievului identifică și rețin feluriți spioni ruși infiltrați în rândurile armatei ucrainene. Oare la noi, în 1992, n‑a existat niciun turnător de‑al Moscovei? A fost găsit măcar unul?” (p. 155). În acest sens, istoricul Anatol Petrencu se întreabă: „Dar au fost căutați?”
În capitolul Crimele de război Vlad Grecu descrie atrocitățile comise de separatiști în raport cu populația băștinașă, calificându‑le drept crime ce se includ în categoria „genocid pe criterii etnice”. Șirul lung de martiri începe cu profesorul pensionar de la Școala de Educație Specială din Dubăsari Afanasie Coțofan, urmat de Grigore Beșleagă și Oleg Barcari (ale căror cadavre mutilate au fost descoperite la un cimitir de vite de pe teritoriul ocupat de inamic), Ion Ganev (plutonier în rezervă din fosta Armată Sovietică), Nicolae Zavtur (un virtuoz baterist și fratele pictoriței Eudochia Zavtur, sechestrat de gardiști și dispărut fără urmă), tânărul Valentin Ghirea din Dubăsari (descoperit într‑un sac în apele Nistrului, cu degetele de la mână tăiate și unghiile de la picioare smulse), pensionarul și veteranul de război David Ursu (născut în 1924), Marina Dorofeev (50 de ani), Alexei Dorofeev (60 de ani), Olga Dorofeev (40 de ani), Nicolae Coțofan (40 de ani), în total nouă oameni, împușcați în noaptea de 7 iunie 1992 de sadicii gardiști. Printre ei erau și două adolescente – de 10 și 13 ani. Paradoxal și de neconceput e faptul că presa locală și radioul separatiștilor atribuiau aceste orori voluntarilor din dreapta Nistrului. În acest sens, autorul are perfectă dreptate atunci când pune pe același cântar crimele din 1992 și tot ce se întâmplă acum în Ucraina: „De altfel, masacrul de la Bucea și din alte localități ale Ucrainei e o consecință a lipsei condamnării ferme de către opinia internațională a masacrului de la Corjova” (p. 163).
Iar în ultimul capitol, Istorie denaturată și destine, autorul se referă la consecințele pe care le suportă Republica Moldova până în prezent din cauza comportamentului inconsecvent al conducerii statului din acea perioadă, dar și pe parcursul următoarelor trei decenii, reflecțiile sale având și o alură persiflantă. În raport cu autoritățile statale, Vlad Grecu își permite o asemenea atitudine pentru că el cunoaște realitățile războiului nu din relatările surselor de informare în masă (unele dintre ele având ca scop manipularea și dezinformarea), ci în calitatea sa de participant la lupte și martor ocular al crimelor. Volumul are și o anexă iconografică, color, care împreună cu fotografiile din cuprinsul narațiunii întregește obiectivitatea celor expuse cu har scriitoricesc.
În contextul odioasei agresiuni a aceleiași Federații Ruse în Ucraina, lucrarea O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari, la a doua sa ediție, este necesară și pentru ca nu doar cititorii din Republica Moldova, ci și din alte țări ale lumii să înțeleagă de unde vine cel mai mare pericol pentru pacea de pe continentul european și al întregii planete. În pofida faptului că au trecut de atunci mai bine de trei decenii, semnificativ este că pentru locuitorii din stânga Nistrului, cetățeni ai aceleiași Republici Moldova, războiul e încă viu. „Ziarul de gardă” din 1 februarie 2024 inserează un interviu cu jurnaliștii independenți Viorica Tătaru și Andrei Captarenco, reținuți, pe 24 ianuarie, mai bine de două ore la Tiraspol de angajații așa‑zisului „minister al securității” din autoproclamata republică. Ei au decis în acea zi să meargă pentru a monitoriza un miting de protest organizat de conducerea separatistă, care nu este de acord cu decizia Chișinăului de a impune taxe vamale pentru agenții economici transnistreni. Văzând că pun întrebări incomode celor adunați la miting, niște indivizi care‑i filau i‑au reținut și, separându‑i în camere diferite, i‑au supus unui interogatoriu neprotocolar. Bineînțeles, aceștia știau că acum câțiva ani cei doi jurnaliști realizaseră un proiect‑video intitulat Dincolo de Nistru, în care înregistraseră secvențe cu cetățeni din teritoriul acaparat deja de peste trei decenii de Federația Rusă. Relevant în acest film e ceea ce mărturisește un bărbat din stânga Nistrului: „Nimeni până acum n‑a venit la noi să ne întrebe cum trăim, deoarece pentru voi, adică restul țării, nici atunci, în 1992, n‑a fost război, nici acum nu este. Acum e pace pentru voi, dar noi trăim cu ăștia care stau printre noi înarmați (e vorba de așa‑zișii „pacifiști” ruși, n.a.), cu armata rusă. Noi îi vedem zilnic. Pentru noi războiul nu s‑a finalizat”.
