Poezia lui Artiom Oleacu, din recentul său volum Plin de adevăr (Casa de pariuri literare, București, 2022), se înscrie în regimul discret al retractilității cu care poetul simte și observă coordonatele unei realități bulversante și tentaculare. Lumea lui Artiom, deopotrivă scenică și cinematică, oferă spectacolul imediatului, al propriului univers interior sau al experiențelor relaționale, dinamice sau statice, într-o manieră aparte, de sondare observațională și sapiențială a biograficului și a socialului, a finitudinii umane și a vanității mult prea debordante sau inutile, cu care avem de-a face constant. Spiritul de observație, dotat cu o luciditate nevralgică vizavi de sondarea experiențelor trecutului și ale actualității, franchețea nedisimulată a discursului, dublată de o sensibilitate neafișată strident, pentru care, de cele mai multe ori, căutarea adevărului reprezintă un demers ideal sau ludic, sunt ingredientele de bază ale unor scurte, dar succinte relatări/mărturisiri despre viața de familie sau primele experiențe erotice manifestate ca ipostaze ale descoperirii sinelui, manifestate între îndoială și uimire.
Formula care l-ar caracteriza pe Artiom, în tot acest volum, ar fi cea a unui apolinism versatil care, doar aparent, dezvăluie o fire contemplativă și, în același timp, rezervată, mult prea cuminte sau potolită. Astfel, contemplația merge în direcția sondării, dincolo de brevilocvența și de firescul discursiv, a unei neliniști abia resimțite la suprafață. De aceea, înțelegere și descoperirea celuilalt se produce în siajul acumulării de tensiune și de îndoială, atunci când vine vorba de un bilanț reflexiv asupra propriilor amintiri, obsesii sau traume.
Realitatea se înscrie într-un tipar decepționist, perspectiva alienantă a supraviețuirii deschide un orizont al deziluziei și al resemnării, unde visele, aspectul decrepit al realității, retragerea din tot ceea ce reprezintă mediu social sau relațional devin contexte și pretexte ale angoasei percepute parcă în spiritul ludic, arghezian, ușor amar-ironic: ,,toate visele/ închise-n capete/ ca niște culise/ strânse-n teatru/ neatinse/ mucegaiul pe tapet/ înflorise/ sunt câteva chiștoace/ stinse/ unde erau vise/ nu mai sunt vise/ câteva chibrituri-râturi/ câteva firimituri-figuri/ stau și te bârfesc/ pe albituri/ imprevizibil/ totul/ invizibil/ nu știi/ cum/ să te comporți/ cu-aceste sorți” (8). Atitudinea poetului, cea a unui Corydon de Radu Stanca, lipsit, în situația de față, de grandilocvență sau emfază, nu trădează disperarea, ci, mai degrabă, asumarea rolului celui neadaptat care, deși se retrage sau respinge firescul banalizat, limitat al lumii și al timpului, preferă, în schimb, bucuriile mărunte, îndeplinirea tabieturilor creative, evadarea într-un univers al francheții și al simplității depline – sursa de vitalitate a tuturor înaintașilor: ,,nu spera în aranjarea lucrurilor/ în schimbarea spațiului/ lucrurile nu se vor aranja/ spațiul nu se va aranja/ știu că mai crezi/ e doar pentru tine/ doar pentru tine/ leoaicele nu-și mai văd puii/ mama ta nu mai are aceeași vârstă/ cel mai bun podcast, e cu tine însuți/ toată lumea știe că nu bei bere/ și mergi rar la petreceri/ dar te prinde repede un film bun/ dar mai poți asculta cum/ discută cineva frumos/ despre micile plăceri/ și/ despre poezie/ poate asta te va ajuta/ să înțelegi mai bine/ lumea străbunicului/ bunicii/ tatălui și/ lumea/ mamei tale/ ce nu s-ar/ descurca/ fără tine” (9).
Un ușor aer de patetism, bine controlat, ține și de structura actoricească a poetului care se manifestă, în poezie, ca un preaplin de sentimente și stări ale unui temperament cameleonic, un histrion visător, un arheolog pe tărâmurile mișcătoare ale frumosului lumesc. Acesta se scufundă cât mai adânc în ,,baia de imagini” (Marshall McLuhan) și nu pregetă, în chipul cel mai firesc, să își exprime dezamăgirea survenită în urma distanțării erotice: ,,oricât de mult ai încerca/ să eviți gingășia și frumusețea/ n-o să-ți iasă/ nimeni nu te ignoră/ ambii știm/ ce simt eu pentru tine/ doar înghit imagini/ când nu-mi ajunge aer/ iar tu mă ștergi din memorie/ ca pe un mesaj nereușit” (13). Un dincolo imaginat se dezvăluie drept un conglomerat amețitor de senzații contradictorii, proiecții oximoronice care nu te duc nicăieri, în fond, doar te mențin în mișcare și te predispun disipării prin continua imersiune la acea origine vâscoasă a nimicului și a alienării cu care, în cele din urmă, te obișnuiești:
,,oare sunt și-acolo/ triumf și deznădejde/ focuri de artificii/ mercur sub piele/ derapaje fatale/ desene animate/ proiecții vesele și triste/ dă-mi voie să-ți pun/ câteva întrebări simple/ până la a te prinde/ în acest joc/ de câți metri e nevoie/ ca să ajungi la/ originea vâscoasă/ să te saluți cu ea/ și să șoptești cu bucurie/ n-a fost nimic în zadar” (23).
Exteriorizarea fricii, omniprezența morbidă a acesteia în fiecare dimensiune umană, obiectuală sau abstractă, dezvăluie un imaginar pregnant-cavernos al fragmentării lumii interioare și exterioare, deopotrivă, captate în imagini de-o plasticitate sepulcrală: ,,am făcut asta și asta și asta/ și în toate a fost frică/ confuzie și paradox/ au rămas zilele și plăcuțele/ cerul albastru apoi grohăitul zorilor/ frica pe corp ca grăsimea pe farfurii/ iată ce-a fost/ frică și mai mult nimic/ cu o singură excepție/ când am fost cu tine” (34). Nevoia de coeziune umană sau dorința de schimbare sunt traduse fie printr-o notație poetică, străbătută de filonul dionisiac, din nou temperat de o vibrație apolinică: ,,de undeva/ de-acolo/ dintr-un ascunziș/ observi o rază pură/ tu schimbi/ această lume/ pe furiș”(38), fie printr-o imagine plină de candoare ce reliefează legătura maternă, încărcată de un insolit jocular: ,,inima ta sclipitoare/ zboară deasupra pietrelor/ deasupra norilor/ deasupra vântului/ inima ta sclipitoare/ e inima unei mame fericite/ inimă ce se plimbă/ precaut prin mulțime/ inimă ce merge/ cu bicicleta prin pădure/ cu o inimă mai mică/ inima ta” (42).
Dincolo de firescul ce se revarsă, aproape la tot pasul, din scriitura acestei cărți, descoperim că fiecare moment, gest sau prezență umană ori obiectuală conține un adevăr pe cât de discret, pe atât de intens, însă, care constituie doza de poezie a fiecărui aspect sordid sau incert, tandru sau mefient al realității zilnice.
