Nuntă, acum, când toată lumea se clatină ca și acest vapor!? Ce-i în capul lor?
Ce puteam să fac? Oare am avut de ales? Să vedem, să vedem. Cică o cheamă Vera, ca și pe răposata de soră-mea, regretata mea soră, care a rămas în fundătura asta. Pentru cine a rămas? Pentru nenorocitul cela cu care a făcut trei copii și pe care a trebuit să-i ajut tot eu cu banii și relațiile mele. Și ce s-a ales din ei? Apoi nepoții ei, parcă patru la număr, acest Serioja, instruit la școala de la Petersburg, a fost, mi se pare, de două ori la mine. Oare știe despre ceas, despre ruble? De ce a insistat să vin la nuntă?! Cică-s unica lui rudă la care ține cu adevărat. Pe dracu’…
Când oare ajungem în port?
Să-mi caut în geantă pantofii de lac. Pantofii de lac negru, cu piatră rotundă, albă și fundă de mătase neagră îmi amintesc de nunta lui Piotr. M-am dus să mă uit în ochii lui să văd, să înțeleg dacă a făcut-o pentru că trebuia să-și dea datoriile sau chiar se îndrăgostise de schiloada ceea de nemțoaică. Era într-o sâmbătă. Da, era sâmbătă, 21 iunie 1941, a doua zi, a doua zi a început nenorocirea și nu l-am mai văzut. Da, Piotr, nu te-am mai văzut de când ai murit, dar noroc că ai murit și ai început să mă vizitezi cu regularitate. Apreciez, Piotr! Apreciez, iubirea mea neîmpărtășită!
– Черт их побрал!
Oare de ce proștii fac mereu nunți când miroase a praf de pușcă? Nu pot să cred! Lacul din botul pantofilor a și început să crape, pantofi de la Ferragamo! Pfu, nici 80 de ani împliniți și crapă lacul…
– Haideți, să mă ajute cineva să urc pe această punte blestemată! Câț! Дьявол на борту! Câț, cui i-a dat în cap să invite o mâță la nuntă! Ține-mă bine de subsuoară, nu așa de strâns, că mâna stângă e sărită.
– Tu ești sărită, băb… bunicuțo!
– Eu?! Mâna e sărită din articulație! Luați puciosul ăsta de lângă mine! Cum îți permiți? Позвольте… Insulți o doamnă! Nu! Иди сюда! Luați putoarea asta în sutană neagră ce duhnește a țuică și mir!
Se uită straniu. Să-mi fac cruce cu limba.
– Ei, дорогой, Piotr!
– Nu sunt Piotr, sunt Nichita.
– Piotr! Apucă-mă de talie.
Dar și ăsta duhnește a băutură. Cum zice tineretul că se cheamă asta? Pregaming? Pe unde e spurcatul cela care m-a invitat la nuntă și nici nu s-a îngrijit să mă întâmpine la aeroportul de la Odessa? Să vină o doamnă de 102 ani, singură, din Moscova, la o nuntă dintr-o fundătură, pe aceste timpuri, ce se clatină ca și vaporul ăsta ruginit și nici măcar cineva să vină. Pfu! Черт! Oare merită ei osteneala și avuția mea? Taci, gură, taci, că țăranii ăștia nu cunosc.. nu, dar nici nu-și pot imagina. Au trăit juma’ de secol cu pesmeții pe care îi trimiteam eu din Rusia și dacă află înainte de timp, ar putea să se năpustească la mine ca pisica la smântână. O adunătură de ucraineni si români, ăstora le va plăcea sa smântânească oala pe care am păstrat-o eu cu atâta greu. Bine zice Putin. Am venit să mă conving că nu e păcat să vă șteargă de pe fața pământului…
– Câț! Nu e a bine, nu e a bine, această mâță ne taie calea chiar pe punte. Să ia cineva geanta albastră! Geanta albastră! Atent, foarte atent.
Nu-mi place, nu-mi place nicidecum acest vapor, se clatină în toate părțile, scârțâie rugina prin încheieturi.
Oare unde mi-e ceasul? Ah, e aici, pe mâna stângă, pe care nu o simt de când a sărit din umăr. Uite ce se mai îmbulzesc secundele, uite! Pe vremea mea timpul nu trecea așa de repede. Acum, cică se produce ceva în osia Pământului, fuge timpul, că nici nu reușești să te ungi cu diclofenac, că iar te apucă oasele. Mi se usucă în gât! Oare are de gând chelnerița ceea să treacă și pe la mine cu un păhăruț?
– Piotr, adu-mi un păhăruț, Piotr!
Iată, pare-se că desfiguratul ăsta gras, care se crede preot, o să-mi aducă o cinzeacă.
– Poftiți, doamnă, e Metafora. E cel mai bun de prin părțile noastre.
– Da, cпасибо.
Bun? Piotr, o să beau coniac din mâna unui preot. N-a băut el coniac, n-a băut el vodcă Stalinskaia și n-a băut nimic la viața lui. Nu cred eu în metaforele lor ieftine. Dar, na, să vezi că are ceva… Mai una, încă!
– Nu, că nu pot apuca cu mâna stângă, e sărită…
Rochia neagră, din lână de cămilă, de care am făcut rost încă pe când eram contabilă la GUM, da, da, era prin ’81, înainte ca să plece Brejnev. Ce timpuri! Toate rochiile fandositelor astea nu fac cât o mânecă a rochiei de lână de cămilă. Ha-ha, chiar e de râs! Ce flanea chinezească, ce decolteuri ieftine. Dar e cald! Piotr, descheie-mă cu mâna ta nevăzută la primul nasture… Uf, a căzut!
– Câț, păi, dracu’ ăsta de mâță era neagră și acum e albă? Nu, fu, lasă nasturele, nu-l linge, că nu e marijuana! Câț!
Uite, alcoolicul ăsta în sutană neagră o să calce acuși pe nasture și se duce dracului printre scânduri. S-a dus! Să-mi mai deschid unul, nu se va observa, va trebui sa caut un nasture alb de catifea. Când mă întorc la Moscova, va trebui! Oare mă ajută cineva să mă ridic de pe acest taburet, care mi se pare că trosnește din încheieturi ca și vaporul ăsta…
– Nu, fotografii nu vreau, nu vreau!
Da, domnișoara asta fotograf mi se pare drăguță. Are sprâncenele arcuite, gropițe în obraji și dacă ai îmbrăca-o într-o uniformă de ofițer, plus niște mustăți, ai fi leit tu, Piotr, înainte de a zdohni în brațele osoasei tale. Piotr! S-a dus Piotr, să-i fie țărâna ușoară! Dacă nu se întorloca cu anorexica ceea de nemțoaică și nu fugeau în America… cine știe, poate și viața mea… Dar fie, mai este oare coniac? Au și ăștia un coniac cu apă în două… dar ce-s astea? Plăcinte cu varză? Da, plăcinte de astea făcea bunica, țin minte, da, bunica din Ismail.
Unde o fi mireasa? Să văd dacă merită ceasul ăsta o mână mai tânără.
– Să știți că ați ieșit minunat!
– Arată. (I-am zis nemernicei să nu mă fotografieze.) Șterge-o, uite ce riduri, parcă-s tranșee din al doilea război mondial. Șterge tot acum.
Trebuie să o țin de mână, să văd că șterge poza în care semăn a babană. Mi se face și cald. Februarie aici nu e ca la noi, o să-mi scot blana, dar nu înainte să dau de mireasă. Dar de fapt e cam periculos sa o scot, sărăntocii ăștia ar putea să pună mâna pe ea în orice clipă, și-apoi ar putea să vadă ceasul și să pună și pe el cineva ochii. Geanta albastră cel puțin are cod, fără cod nu o deschide nici dracul. Numai lui Piotr i-am încredințat codul. E acolo, sub taburete, și îmi pare că e chiar cel mai sigur loc.
– Nu, lasă geanta! Câț! Uite și un copil. Ce nuntă e asta? Copii și mâțe pe vapor. Vrei o acadea?
– Da.
– Ah, n-am. Dar stai aici și păzește, uite, geanta aceasta albastră. Ai să câștigi cinci ruble dacă o păzești.
– Ce?
– Ce-ce!? Cinci ruble. Nemaipomenit, copilul asta nu știe de ruble… De unde să știe ei din moment ce nu au nici după ce bea apă. Beau metafore și coniac cu apă, nu m-aș mira ca beau chiar apă din Dunăre.
Dar să caut mireasa. Vera. Soră-mea mai mică nu a știut să adune averi și a rămas în România Socialistă. Norocul mi-a surâs doar mie. Doar mie. Dacă mă măritam cu Piotr, era un noroc-noroc… dar ce să… îmi era drag și m-aș fi dus cu el nu doar la Moscova, m-aș fi dus la capătul lumii. Dacă nu începea războiul, dacă nu fugea în America, poate nu îmi petreceam secolul meu în Rusia, departe de ai mei, departe… dar ce mă amețește așa? Coniacul diluat? Nu, nu pot să plâng acum, să mă sprijin un pic de acest geam. Am petrecut secolul meu departe de casă! Eu plâng? Drăcie, черт! Ce se vede prin geam? O matahală în alb? Cred că e mireasă…
– Vera! Vera!
Ea bea coniac? Păi, dacă e neam de-al nostru, ce ar putea sa bea.
– Vera, Vera, vino în brațele stră-strămătușii tale… Oare mă știi? Sunt eu, Nadia, sora străbunicii tale. Da-da, ai văzut oare vreo poză cu o fetiță dulce cu bucle și într-o rochie de tafta? Eram eu, în casa noastră de la Ismail, poza atârnă deasupra căminului. Cum au demolat casa? Când? Vino și șterge-mi lacrimile! Am visat tot drumul de la Moscova până aici să te vad, de parcă aș vedea-o pe Vera mea. Să te cuprind ca pe propriul copil, chiar dacă nu am avut copii. Ți-a zis? Nu? Dar el pe unde e? De ce nu a venit la aeroport? Păi cum, vin tocmai aici la nuntă, posibil, a unicei mele moștenitoare și nimeni chiar!? Eu nu înțeleg, ce cap ai să te măriți atât de tânără, și încă acum, când lumea miroase a praf de pușcă? Ce te uiți cu ochii ăștia de capră proastă? Iată, ceasul acesta și geanta, vezimi geanta albastră de sub taburetele de pe punte.
Ei, unde s-o fi dus, toanta? Cum? E deja ora 5 dimineața?
– Vera, dacă vrei ceasul, geanta cu rublele mele și tot ce mi-a mai rămas, dă-l dracului pe Piotr.
– Piotr?
– Da-da, pe mire.
– Păi e Nichita!
– Dă-l uitării, desparte-te, uită-l, pleacă de la el, pleacă! Nu merită bărbații ăștia nicio femeie, niciuna, cu atât mai puțin una din neamul nostru!
Dar ce se clatină această punte atât de necontrolat? S-o fi îmbătat nuntașii și se rostogolesc pe punte? De unde s-o fi luat aceasta pisică, care se uită cu ochi lacomi la ceasul meu? Uite-o! E albă sau e neagră? Mi se face rău, să mă țin de această balustradă. Miaună atât de tare, încât nu te aud, Piotr. Ce zici? E ora 5 și 7 minute? Ține geanta bine! Unde e geanta cu ruble? Piotr, nu lăsa mâța să mănânce bancnotele…
Ah… e atât de rece Dunărea lor în februarie…
