(partea a treia, continuare din numerele 20 și 21)
O chestie care trebuie reținută: bibliotecile din Germania au fonduri speciale pentru remunerarea scriitorilor care participă la lecturi.
Așa este. Și nu sunt exagerat de mari. Dar suficient pentru a promova câțiva scriitori pe an. Și Uniunea Scriitorilor organizează, în mod privat, lecturi publice. În afară de asta, Ministerul Culturii are un fond bănesc pentru recitaluri literare în școli. Acolo te duci dacă ai și cărți pentru copii. Am avut enorm de multe lecturi în școli. Am văzut că, între timp, și în România sunt practicate aceste întâlniri ale scriitorilor cu elevii, exact după modelul din Germania. Ca autor, discuți cu clasa, citești din noile tale apariții editoriale și această activitate este remunerată. Nu sunt mulți bani, sunt vreo 200 de euro, dar e frumos să ți se dea totuși ceva. Și dacă faci mai multe lecturi, îți asiguri o existență decentă. Nu e simplu. În ultima vreme, odată cu invazia virtualului în viața noastră, lucrurile sunt mai complexe. Este mult mai greu astăzi să captezi oameni reali într-o bibliotecă, dar treaba trebuie făcută și se poate face, iar asta cere mult mai multă muncă. Însă eu zic că merită.
Te invit la un exercițiu de imaginație. Și decorul e următorul: în ’77, nu ai părăsit România. Germania mai rămâne un vis neîmplinit al tău. Revoluția din ’89 nu a avut loc, România este o țară socialistă și se simte bine-mersi în Tratatul de la Varșovia. Românii ascultă postul de radio „Vorbește Moscova”. Ce face scriitorul Jan Cornelius? Cum te vezi? Unde te regăsești în acest context?
J.C.: Există o șansă destul de mare să nu mă văd deloc. Păi, foarte greu, e coșmar, pentru că, vorba aia, sunt o fire mai sensibilă. Nu știu, de o fi fost Ceaușescu, urmașii lui, e totuna. Eu făcusem depresie pe la 25 de ani, eram terminat.
În acest context, viitorul tău apare sumbru de tot?
Să fi trăit toți anii ăștia în comunism, nu știu dacă i-aș fi trăit până la capăt. Nu vorbesc de sinucidere. Vorbesc de rezistența mea în fața regimului. Se putea întâmpla orice: îmi plesnește capul, o venă, mai știu eu, ceva, dar ceva sigur trebuia să mi se întâmple. Sau ajungeam total plafonat, înghițind calmante. Legumă cumva, stai într-un colț, te uiți la perete. Nu, nu pot să mă închipui, este inimaginabil. Deci, nu încape în capul meu. Nu, nu vreau să spun că aș fi fost total plafonat și blocat, pentru că nu este structura mea și felul meu de a fi, dar, ca să supraviețuiești mulți ani într-o astfel de societate, trebuie să-ți schimbi cumva structura, să devii indiferent sau de lemn. Că altfel nu reziști. Sau să trăiești în spațiul tău izolat și închis, dar așa ceva nu există. Așa ceva există numai temporar.
Ai un talent aparte de a privi la lucruri prin prisma comicului. Văzând viața în felul acesta, ai fi reușit poate să mai atenuezi acele grozăvii?
În mod colocvial, cu prietenii, asta făceam, dar nu ar fi fost de ajuns. E nevoie totuși ca însăși realitatea să-ți permită să respiri, altminteri, la un moment dat, te sufoci, oricât de mult ai glumi. Trebuie să ai o perspectivă, să ți-o creezi cumva, abia atunci ai șanse de a rezista.
Dostoievski spunea: „Conștientizarea frumosului va salva lumea”. Vedem că lucrurile nu stau chiar așa.
Asta e o frază tare frumoasă, în care nu cred.
În acest timp, pe bătrânul continent, un război. Lumea nu se schimbă.
Bine, un război nu e decât hidos, și atâta. Adică, asta e o voință de distrugere a frumosului și a vieții, care înving până la urmă. Întrebarea e: când? Frumosul va salva lumea este o frază superbă, e o frază frumoasă, dacă asta ar funcționa. Din păcate, nu cred. Dar poate să salveze niște suflete, poate să te ajute în multe momente dificile, poate să te mobileze, dar, iarăși, numai pe ăia care sunt capabili să-l înțeleagă, să-l savureze, să se uite la el, să-l vadă…
Ai tradus mai mulți autori români. Este literatura română competitivă pe plan european? Ce ar trebui să se facă ca ea să fie mai vizibilă?
Întrebarea asta mi s-a pus de foarte multe ori. Literatura română are autori foarte buni. Obsesia lor este să fie traduși în cât mai multe limbi de circulație universală. Obsesia scriitorilor germani să fie traduși în alte limbi nu este atât de mare. Tristețea multor scriitori germani este că nu sunt publicați în America.
Scriitorii germani nu vor să fie traduși în română?
Vor, de ce nu. Bineînțeles, a fi tradus în SUA, în Franța, în Marea Britanie sau Italia este mai important, cred, pentru majoritatea dintre ei. Nu numai din rațiuni financiare, ci pentru că acolo este un anumit public, dar și pentru faima acestor țări. Așa cum vrei să faci concediu la Veneția, la Torino, și nu la Vânju Mare. Literatura română are scriitori buni. Însă interesul Vestului pentru literaturile din Est este scăzut. Este scăzut la fel cum este scăzut interesul Americii pentru Germania. Deci, interesul dinspre Vest spre Est este scăzut. Puterea economică a Germaniei nu îi face în niciun fel pe cetățenii altor țări să fie interesați de literatura ei. Sunt mulți scriitori (pot aduce mai multe exemple) care, la ora actuală, sunt foarte căutați în anumite țări. În Spania, de exemplu, interesul pentru literatura română este mult mai mare decât în Germania, Italia, Belgia sau în Olanda. Mircea Cărtărescu este foarte citit în America Latină, super interesant în spațiul spaniol. Și Tatiana Țîbuleac este apreciată în Spania, dar trăiește în Franța. A fost tradusă și în franceză, dar n-a mers ca în Spania. De ce în Spania? Asta nu se poate explica atât de simplu. Deci, sunt anumite preferințe pentru un anumit gen de scriere poetică, care este mai dezvoltat în Spania. Dar poate și editura joacă un rol esențial?
Poate cititorii din Spania se regăsesc în mesajul cărții?
Poate. Pentru că mesajul este același și în Franța, și în Spania.
Cum crezi, cu trecerea timpului oamenii devin mai buni sau mai răi? I-am tot auzit pe bătrânii noștri, am citit și în cărțile care redau viața de acum 2000 mii de ani: „Noi, când eram tineri, eram educați, eram cu mai mult bun-simț. Uite, ăștia de acuma sunt foarte răi”. Cum comentezi?
Mesajul acesta a rămas de pe undeva, mai mult sau mai puțin constant, din antichitate și până astăzi. Deci, asta este părerea mea și asta spun mereu. „Pe timpul nostru nu făceam așa ceva”. Dar făceai altceva. Și bunicul meu spunea exact același lucru. Și bunicul lui spunea același lucru.
Și te întreb: cât de răi suntem astăzi, dacă pe parcursul a mii de ani am tot spus același lucru?
Esențial, nu cred că omul s-a schimbat prea mult din antichitate. Este foarte puțin influențat de tehnică și lucruri din astea. Dar natura lui, bunătatea, răutatea, invidia, gelozia – astea au rămas exact la fel cum erau și acum cinci milioane de ani, să zicem.
Te preocupă relațiile tale cu cititorii?
Da.
Mircea Cărtărescu spunea într-un interviu că dacă ar ști că are o mie de cititori, oricum ar scrie. Dacă ar ști că are o sută, n-ar renunța la scris și dacă ar ști că are un singur cititor, ar scrie și pentru el.
Da. Dar asta nu înseamnă că nu-l preocupă numărul cititorilor. A scrie în continuare e una, dar nu cred că există vreun scriitor pe care să nu-l intereseze dacă este citit de o sută de mii de cititori, de trei sau de niciunul. Aici apare diferența, chiar dacă unii pot afirma și altceva. Kafka a publicat foarte puțin în timpul vieții. A scris efectiv pentru sertar. Înainte de a muri, i-a spus lui Max Brod să-i ardă toate manuscrisele. Dar nu pentru că nu voia să fie citit, ci pentru că avea senzația nimicniciei naturii umane. Da, trebuie mereu să creăm, creăm pentru că asta este înscris în firea omului, dar este neesențial în comparație cu Universul. Eu cred că un autor bun, un artist adevărat, un pictor, sculptor o face pentru că trebuie să o facă, pentru că are această chemare. Nu ca să fie aclamat și să aibă titlul ăsta de glorie. Nu cred că o permanentă ignorare a publicului față de autor nu poate să-l influențeze și să-l ducă în depresie. Deci, un autor care afirmă „mi-e egal dacă nu mă citește cineva” mă pune pe gânduri. Nu vorbesc de Cărtărescu acum, vorbesc la modul general, că sunt mulți din ăștia care afirmă așa ceva, dar, bun, acestea sunt chestii din astea teribiliste. Zici așa ceva la optsprezece, la nouăsprezece ani: „Scriu și nu vreau să mă citească nimeni”, dar, în fond, vrem să fim citiți și nu ne este indiferent. Kafka, de exemplu, ca să rămân la el, apropo de cititori, a intrat într-o bună zi într-o librărie și a zis: „Aveți cărți de Kafka?” „Da, avem ultima apariție, Castelul”. „Și câte exemplare s-au vândut?” Se uită librarul în catalog și zice: „Cincisprezece”. Și Kafka zice: „Fantastic, paisprezece le-am cumpărat eu, dar a fost unul care mi-a cumpărat cartea”. Bancul ăsta, care se pare că nu este banc, e o anecdotă și nu știu cât de reală este, sau o legendă, dar poate e și reală, asta cred, chiar e posibilă. Scriitorul a scris cartea pentru că și-a dorit acest lucru, pentru că a simțit această nevoie arzătoare, impulsul creativ. Nu este plăcut să știi că nu te citește nimeni. Kafka s-a bucurat și că are un singur cititor.
