Claudiu stătea trântit într-un fotoliu și răsfoia revista „Zarea”.
O, da peste ce am dat eu aici. Peste o poezie de-a lui mesieu.
— Ia, citește-ne-o și nouă, îi ceru Terebnea.
— Mai bine nu, m-am opus eu.
— Tu să taci, fraiere, auzi. Hai citește, Claudiu. Suntem ochi și urechi. Și Claudiu citi: De unde atâta albastru în atâta natură statică?
— Aruncă naibii revista asta la gunoi, sări Terebnea în picioare. Tot acum.
— Dar nu-i a noastră.
— Nu contează a cui e și arunc-o la gunoi!
Și Claudiu o aruncă, de parcă asta ar fi schimbat situația. Iar Terebnea veni spre mine și-mi trase un pumn în piept, încât mi se tăie respirația.
— La mine era altfel, am bleștit eu. La mine era și de unde atâta sânge în atâta natură moartă.
— Așa mai vii de acasă. Bătrâne, mă îmbrățișă Terebnea și mă pupă pe obraji, la tine era de o mie de ori mai bine. În sfârșit, iată că am auzit și o poezie bună de-a ta, îmi spuse el și îi sări iar muștarul.
— De ce le-ai permis să ți-o schilodească? Să ți-o distrugă. De ce?
— Pentru că altfel nu mi-ar fi publicat-o.
— Mai bine nu ți-o publicau de neam decât să ți-o desfigureze în halul
acesta. De ce le-ai permis să-ți scoată sângele din poezie, bă? De ce? Pentru glorie? Pentru bani? Pentru a te lăuda rudelor și învățătorilor sau vecinilor din sat că ai apărut și tu cu o poezie în „Zarea”? De asta, bă? Hai zi, de asta? De ce taci?
Umbla în jurul meu ca un leu înfuriat, apoi mă apucă de piept și începu să mă scuture.
— De ce le-ai permis să-ți schimbe sângele cu albastru, frate, de ce? Striga el și începu splângă, în timp ce eu mă jurai în noaptea aia să mă las pentru totdeauna de poezie și să nu mai scriu cât oi trăi nicio poezie. Nici una măcar.
Apărură nea Iacob și profesorul Albu și cel din urmă se scuză că a venit așa de târziu, dar a întârziat, fiindcă a vrut musai să termine o frază dintr-o analiză comparată a mai multor versiuni ale romanului Sol pe care le găsise în arhiva muzeului și pe care o începuse înainte ca portarul să deschidă ușa, și, de aia, nu a venit mai repede. Ascultându-l mi-am dat seama că, în vreme ce noi alegeam o nouă conducere a filialei și a Uniunii Scriitorilor din România, el a studiat versiunile romanului Sol. Ba mai mult decât atât, nu l-am văzut nici printre petrecăreții din cealaltă aripă a subsolului. Apoi mi-am amintit că, înainte de adunare, văzând că aceasta nu mai începe, el s-a retras în arhivele Muzeului, străbătând un coridor întortocheat, cu o
lanternă în mână, pentru că pe acolo nu ardea nici un bec și, probabil, s-a luat cu lucrul și a uitat de adunare.
— Mă temeam să nu-mi uit ideile și l-am rugat pe nea Iacob să mă aștepte să le scriu și săracul, de, ce să facă, m-a așteptat. Și cum s-au terminat alegerile? Cine a câștigat?
— I-am povestit. După ce, în urmă cu vre-o două decenii, profesorul Albu nimerise într-un accident de mașină, câțiva ani nu-și putuse mișca, deloc, picioarele. Între timp, și-a revenit, dar eu totuși l-am întrebat dacă ar putea să ne ajute.
— Cum să nu, bineînțeles că voi putea.
Ajutat de profesor și de nea Iacob, cu chiu cu vai, l-am târât pe Terebnea afară, unde l-am rezemat de peretele clădirii, la doi pași de bustul lui Eminescu, sperând că va avea la cine să se uite până îl vom scoate din barul din subsol și pe Valeriu Melnic, dar Terebnea se răsturnă pe o coastă. După ce l-am sculat și l-am așezat în fund, cei trei m-au rugat să rămân cu el ca să nu cadă din nou, iar ei s-au dus să-l scoată afară și pe Valeriu Melnic care era cu mult mai pirpiriu ca Terebnea. Eu am rămas să-l susțin să nu se prăbușească pe asfalt, iar în timp ce-l țineam cu brațul pe după umeri ca să nu cadă mi-am amintit cum, nu peste mult timp după noaptea aia albă, l-am reîntâlnit pe Terebnea pe strada Pușkin și el m-a întrebat da ce-ai mai scris în ultimul timp; ia, hai citește-mi și eu i-am zis că m-am lăsat de literatură și el m-a doborât la pământ și a început să mă ciomăgească în mijlocul străzii. Noroc de Claudiu că l-a dat jos de pe mine, fiindcă el chiar mă bumbăcea pe bune.
— Bă, tu dacă ai să te lași de scris, eu am să te fac terci, bă, ai înțeles? Du-te tot acum și apucă-te de scris, iar mâine caută-mă, la „Moldova”, ca să-mi citești noile tale poezii, ai înțeles, bă? răcnea el înfuriat și eu am rupt-o la fugă scuipând sânge. Toată noaptea am scris poezii. A doua zi am am sosit la „Moldova” cu ele în dinți. El iar mi le-a făcut praf, dar m-a felicitat că m-am reapucat de scris. În seara aia m-a luat cu el, la Virgil Luca, unde dormea deseori când venea din Odesa la Chișinău. Virgil îmi așternu o saltea pe podeaua din bucătărie, după care se duse să se culce în camera sa, dar nu se duse și Terebnea, care nu mă lăsa să dorm, pentru că nu-i plăcuse poezia pe care am scris-o în seara aia, impunându-mă s-o rescriu cap-coadă și eu am rescris-o de vre-o patru ori, dar lui totuna nu-i plăcea și mă forță s-o arunc la gunoi și s-o regândesc din nou. Eu picam din picioare de somn, dar el nu mă lăsa să dorm:
— Hai, ia și rescrie-o, mă somă el. Când eu căzui cu capul pe masă, mă trezi și mă impuse să continui s-o rescriu și apoi să-i citesc ce am scris.
