Dan Cristian Iordache a publicat până în prezent mai multe volume, toate de bună calitate, dar la deplina maturitate artistică (dacă așa ceva există cu adevărat) a ajuns prin Scrisori pentru Saraswati (2021), o carte care m‑a impresionat mult prin substratul ei oriental și prin expresia rafinată și memorabilă. Din unele puncte de vedere, Om Flip (Editura Junimea, 2023) e o continuare și o amplificare a cărții menționate, cu toate că titlul ne trimite cu gândul spre altă arie tematică. Cartea conține și își impune propria poetică și, totodată, propriul model de funcționare. Sundaranana (arta de a trăi) nu e un simplu refren, ci o adevărată mantră ce aduce sacralizare actului scrierii aflat în coabitare cu cel al ființării. Dan Cristian Iordache scrie o poezie ce necesită o complinire muzicală, nu pentru că textul nu ar fi suficient pentru comunicarea acestui tip de emoție, ci pentru că actul sincretic ar conferi întregului o spațialitate, un reverb metatextual. În plin postumanism, autorul propune o carte centrată pe om ca parte a lui Oṃ maṇi padme hūṃ – fraza esențială a culturii tibetane ce sintetizează toate învățăturile lui Buddha. De asemenea, mantra om sau aum este mantra mantrelor, cea mai veche și mai cunoscută din lume, fiind simbolul primar al lui Dumnezeu. Pe de o parte, avem de‑a face cu omul în continuă rotire, pendulare, rostogolire, pe de ală parte, există și această tendință a ființei de a se îndrepta spre cunoașterea luminată. Dar aceste două ipostaze nu se exclud reciproc. De fapt, se presupun una pe cealaltă.
Lumea e guvernată de o entitate ce se autoluminează, dar care își reprimă însușirile evidente. Cine luminează de fapt lumea? În poezie, întrebările par a fi adevăratele răspunsuri: „pentru ce să ridic brațele să‑ți mulțumesc?/ nu este nicio persoană care să accepte gestul/ când totul e înlemnit sub cerul albastru./nici frig, nici cald, doar un cetățean depășit istoric/ înaintează cu spatele, ținând de coadă un șarpe./ el are ochii și mâinile tale, părul sau alte instrumente care știau,/ în felul lor, să vorbească cum vorbesc amprentele./ toate, toate, ca un pescăruș grațios și precis,/ un tablou conștient care așteaptă iarna”. Interogațiile, mai mult sau mai puțin retorice, continuă, reapar în mai multe puncte strategice ale cărții. Întrebarea articulează o voce, iar suma lor conferă contur uneia singulare și multifațetate, mărturisind ceva despre unitatea pierdută a lumii, rezultat al unui sine contradictoriu. La unitate se poate ajunge însă chiar prin explorarea acestui sine contradictoriu, cu tot ce aduce el lumii.
Dimensiunea spirituală a discursului lui Dan Cristian Iordache nu provine doar din rezonanțele sanscrite ale textului și din muzicalitatea dictată de unele inserții proprii arealului amintit, ci și din idealul atingerii unei anumite stări de contemplație. În carte există referințe la mai multe texte sacre, cu toate că nu se insită prea mult asupra lor. Poemul Om Flip nu e supraîncărcat din punct de vedere semantic. Micile narațiuni din care e compus aproximează natura tematică a interogațiilor auctoriale. Curge și se dezvoltă natural, adună în sine o memorie reziduală în care sunt dizolvate fragmente din realitatea de zi cu zi, dar și din cea onirică. Nimic nu este livrat în mod direct, ci pieziș. Poetul vorbește despre sine prin raportare la unele figuri emblemtatice ale spiritualității trans‑religioase: „nimic nu poate să mă determine/ să nu‑mi măsor pașii, la urma urmei, o privire la locul ei/ e cheia care deschide tot universul, mișcarea cetaceelor în ocean./ am fost și eu nebun, dar nu stricat. nu am bătut cu pumnul în masă./ uneori îmi atârnă capul. cum o fi fost Iisus la sfârșit,/ pe crucea Lui legendară, pentru că indirect sau pe bune/ și eu am fost bătut. nu fac minuni, nu vindec, nu învăț pe nimeni,/ doar înviez într‑o tăcere ca o pajiște verde, fără linie la orizont”.
Cel care scrie încearcă să ajungă la autenticitatea unor acte. Din acest motiv își pune și întrebări de natură morală, fără a ajunge însă la un anumit ethos ce ar fi putut disipa emoția autoscopiei. Dar ceea ce impresionează în cel mai înalt grad în poezia lui Dan Cristian Iordache este modul aproape impersonal în care vorbește despre sine și despre avatarurile sale. Registrul înalt și cel minimalist reușesc să coabiteze în poezia sa tocmai din acest motiv. Temele covârșitoare sunt tratate fără o implicare pătimașă, poetul încercând să funcționeze ca un filtru curat pentru o realitate fatalmente impură. Această carte‑poem este o construcție solidă și cursivă. Ea mărturisește ceva despre om, în încercarea acestuia de a‑și depăși condiția și de a deveni un aum, dar, la baza oricărei construcții, a oricărei temelii se află de fapt „om flip”.
