Tema noastră (care va începe cu adevărat abia data viitoare) era puțin alta, dar Galbena gutuie, interpretată critic de Aureliu Busuioc, ne‑a dus pe spațiile săltărețe ale portativului. În general, în poezia cântată (adică scrisă special pentru a fi cântată) e mai ușor să eșuezi. Ritmul, rima, sonoritățile și sensul imediat, de suprafață, dar și efemeritatea discursului, care se topește ușor în atmosfera festivă și în gamele muzicii (dar și care se uită tot atât de repede), acceptă mai lesne aproximațiile și chiar derapajele. Într‑un volum recent, scriind despre câțiva literați din Basarabia, printre care Grigore Vieru e un reper fundamental, Daniel Cristea Enache, după un elogiu (rețineți acest detaliu) adus poetului (mai și reparând câte ceva din imaginea poetului pe nedrept atacat sau, dimpotrivă, ignorat de unii critici din Țară), în final se oprește la unul dintre cântecele compuse pe versurile lui Vieru. Am menționat acest detaliu (elogierea poetului și a poeziei lui) ca să înțelegeți că exegetul nu a avut porniri demolatoare, ci a scris metodic (inițial studiul a fost publicat în foileton, în patru numere succesive ale „Convorbirilor literare”) despre poezia care l‑a impresionat și l‑a emoționat.
Tonalitatea se schimbă în ultima parte a exegezei, deși nimic nu e scris cu răutate: „Citit la rece, cântecul este mai degrabă modest artistic și precar compoziţional. «La zidirea soarelui, se știe/ Cerul a muncit o veșnicie», începe în forţă autorul, apăsând imprudent pe se știe pentru a face rima cu veșnicie. De aici, din acest punct de facilitate prozodică, apar ca dintr‑o cutie a Pandorei toate relele și necazurile producătorului liric. Mai întâi, ceea ce «se știe», din Geneză, despre creaţia soarelui n‑are decât o legătură vagă, laxă, cu comod‑aburoasa veșnicie. «Luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei și luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii», plus stelele colaterale, au fost făcute și puse pe «tăria cerului» în ziua a patra a Creaţiei. Cam asta «se știe», dacă lăsăm deoparte explicaţiile știinţifice, nelalocul lor într‑un poem în care Poetul i se plânge lui Dumnezeu. Să admitem însă că autorul basarabean nu vrea aici litera Bibliei, ci spiritul ei și se referă – într‑un plan simbolic mai larg – la o eternitate supra‑temporală și supra‑lumească, la o «veșnicie» trans‑istorică, punctând efortul neomenesc al Facerii. Dacă este așa, atunci analogia imediat următoare nu se mai poate susţine: «Noi muncind întocmai, ne‑am ales cu,/ Ne‑am ales cu domnul Eminescu». «Noi» nu putem să muncim «întocmai» ca Cerul zidind Soarele”…
Apoi, același critic, care la începutul studiului său îl venera pe poet, explică: „Coerenţa simbolică, imagistică și prozaică a strofelor din Eminescu a fost grav avariată. Uscat de dor, eul personal‑comunitar al poetului simţitor vine imediat cu o precizare prin negaţie absolut înmărmuritoare: «Nu știam că dor mi‑era de dânsul». A «ști» cum au muncit românii ca să se aleagă cu «domnul Eminescu», «cel din nemurirea noastră», a «ști» că acesta ţi‑a fost furat «adineauri», «cu tot cu lauri», a declara – pe propria răspundere literară – că «mă uscam de dor, în piept cu plânsul» și a «explica», apoi, că «nu știam că dor mi‑era de dânsul», această continuă și jenantă improvizaţie a putut trece drept o formidabilă poezie patriotică”.
Urmează lămurirea didactică a criticului: „Convingerea mea e că autorul a pornit aici de la perechile de termeni prinși în rimă, forţând producerea textului de la dreapta spre stânga și căutând (dar nu prea mult) orice element simbolic‑verbal suficient de apăsat care să intre convenabil în ritmul versurilor”. Reținem acest amănunt în facerea cântecelor (a textelor pentru cântece), când adesea textul se produce „de la dreapta spre stânga”. În fine, simplu de tot, dacă vrem un reper (ca să nu punem noi înșine mintea la contribuție), iată și rezolvarea: „De avem sau nu dreptate,/ De avem sau nu dreptate,/ Eminescu să ne judece! – sună aproape sacramental «concluzia» refrenului dat cu italice și a întregului poem. Dacă avem dreptate, sau nu, ne‑o va spune Eminescu, judecătorul nostru absolut…” Apropo, Cristea‑Enache nu persiflează, dimpotrivă, el are o atitudine pioasă față de Grigore Vieru, dar într‑o lectură critică evidențele nu pot fi camuflate.
Am alunecat involuntar pe pista discurilor muzicale de vinil, nu voiam să ne oprim neapărat la poezia cântată. Pericolele despre care vorbesc pot să atace orice poezie, de la cea declamată la serbări la cea meditativă, citită în gând, doar pentru sine. Se întâmplă și din inerție, dar și din adormirea vigilenței. Asta‑i povestea cu poezia: pe de o parte, ea trebuie să curgă firesc, neforțat (scremușurile topesc toată vraja), pe de alta, dacă nu ești obișnuit cu acest sport lunecos (de felul patinajului artistic), arabescurile elegante sunt întrerupte mereu de căderi dizgrațioase.
