Secolul societății de consum se infiltra subtil în casele moldovenilor, îmbiindu‑i voluptuos pe locatari să intre în acest vârtej al modei contemporane. Și pentru a satisface cerințele mereu în creștere, majoritatea persoanelor apte de muncă luau calea străinătății: tații plecau în Rusia, iar mamele în Italia. Emigrația deveni molima secolului și tot mai des bătea la ușa moldoveanului, ademenindu‑l să părăsească tot ce are mai scump și mai drag, pornind în lumea mare. Spre acest miraj s‑au avântat și părinții copiilor dintr‑un sat micuț, situat la poalele codrilor, înconjurat vara de peisaje bucolice și iarna retras sub mantia liniștită a zăpezii glaciale. A trecut un an sau poate mai mult și într‑o bună zi acest sătuc se trezi pustiit. Copiii neliniștiți au pornit spre școală, nerăbdători să‑i întrebe pe învățători ce s‑a întâmplat, dar au găsit lăcașul încuiat: plecaseră la muncă peste hotarele Moldovei și dascălii satului. Posomorâți și îngândurați, copiii se întorceau pe la casele bunicilor, îmbătrâniți de timp și de așteptarea întoarcerii feciorilor și a fiicelor. La un moment dat s‑au oprit pe maidanul satului, întrebându‑se unul pe altul de ce au plecat părinții lor și cu ce i‑au supărat de au fost lăsați în grija vecinilor și a bunicilor. Fiecare veni cu ipoteza lui, diferită de celelalte, dar toate justificate în felul lor. Atunci, Tinca, cea mai răsărită dintre copii, îi îndemnă să‑i facă o vizită lui moș Ion, bătrânul de o sută de ani, căci el o fi știind sigur de ce satul s‑a pustiit, devenind trist și singuratic.
Bătu la ușa moșului o dată, de două ori, dar fără niciun răspuns. Atunci Tinca, fiind nu doar cea mai mare, dar și cea mai înțeleaptă, hotărî să intre în casă, strigându‑l: „Moș Ion, moș Ion!” I se păru că răspunse cineva, înaintând spre camera de unde veni vocea răgușită a bătrânului. Îl găsi pe moș, sprijinindu‑se cu toți anii săi în toiagul curb, încercând în van să aprindă focul în căminul amorțit.
-Moș Ion, sunt nepoata Mărioarei de pe deal și am venit cu toți copiii satului după un sfat, turui dintr‑o răsuflare Tinca, rostind fiecare cuvânt tare și apăsat, ca să fie auzită de urechile bătrânului acoperite de o pălărie ponosită.
Moșul păru surprins de acea rază de lumină apărută din senin în casa lui, dar nu‑i răspunse imediat, ci își adună aer în piept, suflând cu toată puterea în focul căminului, și, bucuros că începu să mocnească agale zgârcitele flăcări, se întoarse spre Tinca zicându‑i domol:
-Așteptându‑mi copiii și nepoții am îmbătrânit și‑am devenit ursuz, încât și focul fuge de mine. Spune ce gânduri te‑au adus la casa mea, că de mult timp nu‑mi mai trece nimeni pragul.
Tinca, crezând că moșu‑i surd și nu auzise, cumpăni un pic, apoi zise că nu‑i singură, că în curte sunt toți copiii din satul pustiit. „Da, da! a accentuat ea, satul e pustiu, iar părinții noștri au uitat să se întoarcă.”
Moșul își ridică un pic pălăria ca s‑o vadă mai bine, își scărpină fruntea încărunţită, zicându‑i să intre toţi copiii, căci astfel se va menţine vie flacăra focului, iar el va putea vedea mai bine chipul fiecăruia, amintindu‑și ai cui sunt și cine‑s părinţii lor. La îndemnul Tincăi, copiii au dat buluc în casa moșului, așteptând cu gura căscată să le spună ce trebuie să facă pentru a renaște satul.
-Să vă chemaţi părinţii acasă, rosti el fără multe rugăminţi.
-Cum să facem, că doar nu o dată am încercat să le spunem la telefon că ne este trist fără ei, că avem case mari și spaţioase, dar sunt reci în lipsa mamei și noi am uitat să zâmbim, rosti încet Dragoș, de parcă se spovedea în faţa moșului.
-Știu că nu‑i ușor. Parcă eu nu am încercat toate șiretlicurile mele ca să‑mi întorc copiii acasă? Dar nu i‑am convins. Există totuși un secret la mijloc…
-Ne spui și nouă acest secret? îl rugă cu voce tare Tinca.
-Să pregătiţi mâncarea strămoșilor noștri, rosti bătrânul scurt.
-Atât de simplu? întrebă Tinca, privind cu neîncredere la moș.
-Simplu, și nu chiar simplu, murmură bătrânul. Ingredientul de bază trebuie să fie cultivat de voi, dragii moșului, cu mânuţele voastre mici și plăpânde… Iar atunci când veți pune mâncarea pe foc, va trebui să mai puneţi ceva în ea… Ceva cu puteri miraculoase… Și numai atunci, amestecând totul bine, veţi obţine o mâncare din străbuni care va face minuni.
-Și crezi că tocmai această mâncare îi va întoarce acasă?
Moșul se supără de neîncrederea copiilor.
-Aţi venit la mine după un sfat, eu v‑am spus ce trebuie să faceţi, acum e rândul vostru. V‑am spus că este un secret, descoperiți‑l mai întâi și apoi grăbiţi‑vă, căci timpul trece… Ceea ce aș putea să mai adaug este că pentru acest produs, în timpul celor trei sute de ani de domnie turcească, moldovenilor nu li s‑a cerut să plătească taxă, așa cum trebuiau să plătească pentru altele…
Nemulţumiţi, copiii au ieșit de la moș și mai nedumeriţi de cum intraseră, fiecare încercând din nou să dezlege enigma rechemării părinţilor acasă prin secretul pregătii acestei mâncări. Dar, obișnuiți cu veacul societății de consum, cu rafturile magazinelor doldora de dulciuri și bucate internaționale, nici prin cap nu le dădea ce mâncare o fi fost aceea pe care o mâncau străbunii lor, acei buni străbuni care au cunoscut mulţi cotropitori și multe influenţe culinare.
Și au hotărât atunci să treacă și pe la bătrâna satului, poate că ea va fi mai indulgentă cu ei și le va dezlega secretul.
Bătrâna, când văzu ceata de copii la poarta ei, s‑a speriat că se întâmplase ceva, căci de mult timp nu mai văzuse copii pe uliţele satului, dar când auzi ce i‑a adus la ea, nu știa cum să le dezlege mai bine cheia enigmei. Ascultând atentă mai întâi ce le‑a spus moșul, le sugeră apoi cu multă cumpătare:
-Ingredientul principal, ziceţi… Acesta nu e altul decât… porumbul. Dar anul trecut a fost o iroseală pe care nu a mai cunoscut‑o lumea, de aceea moș Ion v‑a zis că trebuie să‑l cultivaţi voi.
-A! Porumb! sări Nicu, bucuros că bătrâna le spuse ingredientul principal. Îl găsim în vânzare!
-Nu, nu, răspunse bătrâna Elena îngrijorată. În niciun caz să nu cumpăraţi boabele de porumb de la magazin, trebuie să le scotociţi singuri în adâncul pământului, acolo unde s‑au ascuns când se irosea rodul gata crescut.
-Și cum trebuie să facem, întrebă Tinca, simţind că spusele moșului trebuiau bine descifrate.
-Trebuie să săpaţi acolo pe unde au trecut camioanele cu coșurile doldora de porumb, lăsând cu nepăsare să cadă roada pe jos.
-Și va ieși? întrebă perplex Daniel.
-Dragii mătușii, dacă a venit timpul să fiţi împuterniciţi cu o așa mare misiune, trebuie s‑o îndepliniţi întocmai, altfel nu veţi izbuti.
-Și apoi ce trebuie să facem? întrebă din nou Tinca, care‑și asuma toată responsabilitatea acestei mari solii.
-După ce o să săpaţi pe marginea drumurilor, așteptaţi să plouă, căci norii văd bine ce se face pe pământ și trimit ploaie acolo unde trebuie. Apoi să așteptaţi să crească, să adunaţi știuleţii, să dezghiocaţi boabele de porumb și să le măcinaţi. Când veţi ajunge la făină, am să vin să vă spun ce trebuie să mai faceţi. Acum porniţi‑vă la treabă, căci timpul nu așteaptă.
Copiii au alergat pe câmpuri cu hârleţele în mâini ca să sape acolo pe unde trecuseră camioanele, lăsând urme de porumb. Norii au trimis ploiţa, soarele le‑a zâmbit cu razele călduroase și în toamnă porumbul crescuse ca din poveste, numai bun de dezghiocat boabele și măcinat făina. Bătrâna, care urmărise această muncă toată vară, veni la moară tocmai în momentul în care sosiseră aici și copiii satului.
Cu făina măcinată s‑au întors la casa ei, au pus într‑un vas apă și sare, au aprins focul, așteptând să fiarbă. Când să toarne făina, veni momentul și pentru ingredientul magic și bătrâna Elena i‑a adunat pe copii în jurul vasului, îndemnându‑l pe fiecare să pună aici și dorul lor de părinţi. După ce fiecare și‑a spus în gând rugăciunea dorului pentru părinţii îndepărtaţi, bătrâna a început să toarne făina în vas. Amestecând lin făina cu apa clocotindă, bătrâna Elena privea gingaș la feţele copiilor, asigurându‑se că au adunat tot dorul așteptării. Apoi începu să le povestească că mămăliga a salvat de la foamete multe popoare și nu în zadar există în lume un templu închinat porumbului, iar la popoarele din America este considerat chiar obiect de cult. Că acum poate fi întâlnită în cele mai luxoase restaurante ca garnitură ideală pentru diverse fripturi și că cine mănâncă mămăligă măcar o dată pe săptămână are dinţi albi și drepţi. Copiii o ascultau, dar nu înţelegeau cum această mămăligă le poate întoarce părinţii acasă. Bătrâna Elena înţelesese stupoarea lor și, când răsturnă mămăliga mare și rumenă, încât până și soarele se apropie de masă ca să contemple frumuseţea ei, le spuse încet: „În această mămăligă aţi adunat boabele care au fost risipite fără nepăsare în timpul recoltării, le‑aţi semănat, aţi îngrijit porumbul, aţi făcut făină și în toată munca aţi pus și dorurile voastre pentru părinţii plecaţi de acasă. De aceea gustul și mirosul ei vor trece peste mări și ţări, ajungând până la ei, aducându‑i acasă, unde împreună veţi recolta acest produs, căci Moldova este o ţară agricolă, iar aurul ei e pământul, pe care poţi crește atâta porumb, încât să hrănești o lume întreagă.
