În data de 8 august, la Teatrul „A.P. Cehov”, am văzut spectacolul Nopți albe, după nuvela omonimă a lui Dostoievski. Un spectacol cu Marcela Nistor și Alexandru Beteringhe, la care m‑am tot gândit mai multe nopți după ce l‑am văzut. „Cum pot exista sub așa cer oameni triști?” se întreabă visătorul din spectacol, cuprins de „senzația penibilă” a singurătății. Cu atât mai penibilă e senzația asta pentru secolul XXI. Cum e posibil, cu atâtea rețele de socializare, cu atâta open‑minded, broad‑minded, să fim în continuare sub semnul singurătății? Din 2010 încoace conceptul de „epidemie a singurătății” capătă tot mai mult teren. Cercetătorul Robert D. Putnam susține că această realitate e datorată declinului conexiunilor sociale. Conexiuni pe care nu le avea deloc visătorul jucat de Alexandru Beteringhe. Liniștea și calmul, la limita apatiei, pe care a reușit să și le imprime pe chip actorul lasă să se înțeleagă, făcă niciun cuvânt rostit, solitudinea acestuia. El locuia într‑un oraș în care nu cunoștea pe nimeni personal. Dar urmărea cu atâta atenție fiecare trecător, încât se simțea foarte apropiat de ei. Se bucura când îi întâlnea zâmbind și se întrista când îi vedea triști. Dar cel mai singur se simțea în perioada în care locuitorii orașului plecau în vacanțe. În lipsa unei familii a lui, a transformat orașul într‑o familie mare, parcul fiind un soi de sufragerie din care îi saluta pe toți. Iar când orașul se golea, nu‑i rămânea decât să analizeze casele. Interesantă această atenție acordată casei galbene de către un tânăr destul de impunător la prima vedere. Casă care e văzută inițial frumoasă și ajunge dezgustătoare în final, percepție condiționată de starea interioară a celui ce‑o privește, a bărbatului visător la început, îndrăgostit și dezamăgit la final. Surprinzător contrast a construit regizoarea Andreea Vulpe prin distribuția făcută. Citind textul lui Dostoievski, îmi imaginam un bărbat scund, aproape pierdut în mantoul său, iar actorul Alexandru Beteringhe mi‑a deconstruit această imagine, arătându‑mi că un visător singuratic poate fi și un bărbat înalt, solid, frumos. Mi‑a plăcut la fel de mult și personajul creat de Marcela Nistor. Nastenka nu mai pare o naivă în chipul Marcelei. Nastenka pare o femeie care știe exact ce vrea. Voce fermă, fără artificii, postură, atitudine. Și naturalețea cu care a fost interpretată Nastenka a ancorat piesa în realitatea noastră. În singurătatea și așteptările, și aspirațiile de azi. Dar și adaptarea textului a contribuit la crearea acestui efect, Nastenka nu mai e „Prințesa de Petersburg”, ci „Prințesă de Chișinău”, iar oamenii se întorc de la Galați.
Într‑un cadru minimalist, dar de atmosferă – cu un felinar și o proiecție de lumini senzațională, prin care s‑a construit imaginea lacului și proiecția cerului în apa sa, am trăit alături de personaje și iubirea, și dezamăgirea, am trăit așteptarea zilei de mâine. Un mâine care nu mai vine. Un mâine care vine altfel. Diferit pentru fiecare dintre cei doi. Pentru Nastenka, acel „mâine” pe care îl aștepta împreună cu visătorul vine ca o recompensă pentru cizmele ei roase. Sugestiv acest detaliu, de altfel. Timp de un an, Nastenka – o dublă prizonieră, prizoniera bunicii sale oarbe, care o ține legată la propriu de fusta ei, și prizoniera unei iubiri promise, prizoniera unei mari așteptări – vine în fiece seară pe malul lacului în speranța de a‑l întâlni acolo pe bărbatul care i‑a promis că o ia de soție. Totul vorbește în personajul construit de Marcela Nistor despre așteptare – felul în care privește, felul în care tace – mereu cu gândul în altă parte, cu gândul la cel care ar trebui să îi scrie sau să vină, pantofii roși de bătut litoralul în așteptare și fericirea ei debordantă la gândul revederii. Pentru visător, cele două ore care îl despart de ziua de mâine sunt ore în care conștientizează cu groază că‑l așteaptă o viață în singurătate. Două ore în care păianjenul din camera lui mai trage un rând de păienjeniș. Îi va rămâne însă amintirea unor clipe fericite, pentru care toate au avut un rost. Pentru mine acest spectacol e despre sens, despre nevoia de a găsi mereu un sens pentru viață, pentru bucurie, dar și pentru tristețe.
